CĂLĂRAȘII LA SFÂRȘIT DE SECOL XIX

AȘA CUM L-A VĂZUT ION F. BURICESCU

Dacă în numărul dedicat centenarului orașului Călărași ziarul „Pământul” oferea o pagină dr. Pompei Gh. Samarian pentru a prezenta „Călărașii acum o sută de ani”, iar Petre V. Haneș „Călărașii când eram eu mic...”, ziarul „Țăranul” oferea, la rândul său, unui alt călărășeran de vază, prof. Ion F. Buricescu, posibilitatea de a așterne pe hârtie amintiri din „Călărașii copilăriei mele”.

Dar cine era Ion F. Buricescu? S-a născut la 31 ianuarie 1880 în comuna Cocargeaua, județul Ialomița (astăzi comuna Borcea, județul Călărași) și a murit pe 25 iunie 1944. A urmat cursurile școlii primare nr. 2 din Călărași, apoi a absolvit Liceul “Matei Basarab” din București și Facultatea de filozofie din București în anul 1904. Ca student a colaborat la „Revista universitară”, „Viața nouă”, „Convorbiri literare”, „Gazeta Ialomițenilor”, „Învățătorul”, „Școala Ialomiței” „Revista de filozofie”. A fost profesor la liceul pe care l-a absolvit, apoi la liceul „Laurian” din Botoșani, iar din 1907 profesor definitiv la  Liceului „Știrbei Vodă” din Călărași, liceul al cărui director a fost  în perioada 1 aprilie 1911 – 15 martie 1914. După 20 de ani petrecuți la liceul din Călărași s-a mutat la liceul „Mihai Viteazu” din București.

Din lucrarea „Administrația, de la ispravnic la prefect. Prefecții județului Ialomița. 1865-1949.1992-2016”, autori Gigi Petre și Viorica Soare, aflăm că: „Înrolat în armata română, în timpul Primului Război Mondial, Ion F. Buricescu se afla ca sublocotenent în Moldova, unde se retrăsese armata, din Muntenia. Pe toată durata campaniei a ținut un jurnal, în care a zugrăvit fețele războiului, document-testimonial al suferinței soldatului român în vremea epidemiei de tifos exantematic”. Acest jurnal a fost publicat în serial în ziarul „Gazeta Ialomițenilor”, organ al Asociației Generale a Ialomițenilor cu sediul în București, dar și în volum cu sprijinul asociației al cărui președinte a fost.

Din aceiași lucrare aflăm că,  în anul 1921, prin Înalt Decret Regal semnat de regele Ferdinand, a fost decorat cu distincția onorifică Ordinul Steua României în gradul de ofițer.

 A avut preocupări literare și pedagogice, publicând o serie de lucrări dintre care amintim: „Scrisori către Terțius”, București, 1926; „Misterele sufletului omenesc. Spiritism și metapsihică”, București, 1934; „Pe margini de prăpastie. Însemnări din războiul pentru întregire”, București, 1934; „Sufletul românesc”, București, 1944.  

A cochetat și cu politica, fiind în două rânduri prefect al județului Ialomița (1921, 1926-1927), ambele mandate fiind încheiate prin demisie, dar și deputat de Ialomița.

La un de la moartea sa, în numărul din 20 august 1945, Ilie I. Jugănaru Albești, îi dedica în ziarul pe care-l conducea – „Glasul Bărăganului” -, un omagiu „care concentra întreaga sa personalitate: de om, soldat, profesor, prefect, scriitor, filozof, parlamentar”: „Astăzi când zorile unor vremuri mai bune au revenit, și când ziarul nostru își poate rosti din nou cuvântul, ne îndeplinim pioasa datorie de a omagia aici, în mod public, așa cum de altfel marele dispărut merita cu prisosință, de a scrie și noi ceva despre memoria aceluia care a fost Ion F. Buricescu.

Profesor și petagog de înaltă marcă, profesorul și scriitorul de talent Ion F. Buricescu a ilustrat ca nimeni altul școala secundară Românească. Multe generații de elevi îi păstrează și îi vor păstra cultul.

În războiul 1916-1918, ilustrul dispărut în caliate de ofițer, s-a purtat cu ostașii săi mai mult ca un părinte, îmbărbătându-i, nu numai cu vorba, dar și cu fapta, la eroism și isbândă.

Om politic de mare și pilduitoare etică, democrat în toată accepțiunea cuvântului, el a ilustrat deopotrivă și Parlamentul în care ne-a reprezentat, fiind gata oricând a se sacrifica pentru populațiunea însetoșată de dreptate, care venea să-i aducă la cunoștință durerile ei; iar ca prefect de Județ a fost neîntrecut în opere de binefacere pentru progresul neamului și a Țării.

Cetățean desăvârșit, cap de familie de o prea bună și unanimă reputație, atât în viața publică, cât și în cea particulară Ion Buricescu a fost o figură, un nume, un exemplu.

Fie-i memoria  eternă și țărâna ușoară”

Dar să revenim la subiectul propus și să vedem ce-și amintea profesorul și  omul politic Ion F. Buricescu, ajuns în 1933, la respectabila vârstă de 53 de ani, despre orașul copilăriei, adică Călărașii anilor 1890, înainte de ridicarea Palatului Administrativ, a cărui construcție a început în anul 1895: „Sunt de atunci vreo 40 de ani. Călărașii, capitala județului Ialomița, era un târguleț înapoiat, al cărui aspect oriental nu diferă prea mult de acela al Silistrei de peste Dunăre.

Venisem ca elev în clasa IV-a primară a Școalei de băieți nr. 2, al cărei local deabia se terminase de construit.

Părăsind casele vechi și improprii, ce se văd și azi cu pridvor și stâlpi bătrânești pe bulevard (astăzi strada 1 Mai –n.ns.N.Ț.), în apropriere de hotelul Petculescu, ne-am instalat în noul local ceva mai târziu, după deschiderea cursurilor cu mare bucurie și cu un fel de respect religios pentru frumusețea construcției. Școala aceea primară azi poartă tot nr. 2 și a fost, cred, prima școală primară cu local propriu, fiindcă școala nr. 1 era instalată atunci în localul actual al liceului, pe lângă gimnaziul real cu patru clase.

Ședeam la gazdă pe strada Vânători.(astăzi, strada Flacăra –n.ns.N.Ț) Peste drum, pe locul unde sunt azi construite: școala de meserii și cazarma pompierilor, se găseau niște cazărmi, în care era găzduit regimentul de cavalerie. Zidurile înconjurătoare, cu tencuiala de mult mâncată și cu cărămizile roase de umezeală, erau tot ce vedeam, ca copil. Ce clădiri va fi fost înăuntru, nu știu. Pe maidanul situat, în partea de apus, vedeam însă adeseori soldați făcând instrucție. Un vagmistru (sergent major de cavalerie – n.ns. N.Ț.), îmbrăcat frumos, cu cisme împodobite de nasturi de metal lucitor, cu tunică plină de fireturile ce împodobeau odinioară uniforma călărașilor noștri și cu capelă particulară, comanda instituția. Ședeam și priveam, fără să mă mai satur, Și acum parcă văd cum acest vagmistru, cu fața bronzată și cu mustața ridicată în cârlionți, îi făcea prin comenzi energice și sonore pe soldați să execute mișcările de apărare sau de atac cu sabia, în timp ce țineau picioarele depărtate, ca și cum, chipurile, ar fi fost călări. Dar exercițiile de cavalerie în manej! Ce bici lung avea vagmistru! Și de câte ori nu nimerea spinarea soldatului în loc a isbi calul!

Când plecam de acasă la școală, străbăteam actuala curte a palatului administrativ. Grădina minunată de azi, cu arbori atât de falnici, nu exista pe atunci, după cum nu exista nici palatul. Tot spațiul acesta era un loc viran și murdar, în mijlocul căruia câteva barăci infecte adăposteau măcelăriile. De jur împrejur, în zilele de târg, vedeai căruțe încărcate cu cereale sau alte mărfuri, iar în gunoaiele ce se răsfățau pretutindeni, porcii râmau în toată voia.

Toamna, în vremea ploilor și iarna când nu era îngheț, nu ușor puteai trece prin acest maidan nenorocit. De aceea tatăl meu îmi făcuse o pereche de cismulițe cu care mă mândriam.

În centru, după cât se pare, schimbări prea mari nu s-au făcut de atunci: aceleași prăvălii mărunte, în afară de câteva construcții noi, aceiași primărie, nevopsită însă cu ulei ca acuma, aceiași cafenea din centru cu aceiași cetățeni pașnici stând la mese afară.

Dacă scoborai pe bulevard, însă nu pătrundeai în parcul de azi, o scoborâtură mare era, între chei – care exista parcă și atunci - și între bulevard, așa cum există astăzi în partea de răsărit dincolo de căpitănie. O mlaștină mare și mormane de gunoaie scoase din curțile oamenilor, era tot ce vedeai acolo. Țânțarii găseau astfel un mediu minunat de cultură și orașul era invadat de stoluri de nenumărate gângănii, care nu te lăsau să stai afară seara. Când am (re)venit mai târziu în Călărași, am rămas mirat de faptul că – deși apăreau din când în când – țânțarii nu (mai) erau flagelul de odinioară. Desigur, umplerea cu pământ a acelor mlaștini a avut aici un rol însemnat. (la începutul secolului XX s-a amenajtat o parte din Parcul Central de astăzi – n.ns. N.Ț.)

Luminat prost, cu felinare în care ardeau la mari depărtări, lămpi anemice cu petrol, nepavat sau pavat prost cu bolovani de piatră, pe care cu greu îți țineai echilibrul, orașul nu obținea un caracter de oraș occidental decât din alinierea străzilor.

Din tot ce constituie, în noianul amintirilor mele, icoana Călărașilor de odinioară, ceva răscolește, îndeosebi, un sentiment de duioșie neînțeleasă: e amintirea bâlciului.

Altul era bâlciul copilăriei mele. În zilele de 7, 8 și 9 septembrie, șiruri nesfârșite de căruțe pline de țărani, se mișcau ca niște râme uriașe pe drumul ce ducea de la Piua-Petri la Călărași. Unii veneau alții se întorceau acasă. Satele erau pustii. Iar maidanul, unde e azi cazarma artileriei (zona fostei Fabrici de Confecții și a stadionului – n.ns. N.Ț.) lua aspectul unei tabere uriașe. Barăci multe cu mărfuri de tot felul, cârciumi cu băuturi, panorame și „diorame”, circuri și comedii. Ceea ce mă atrăgea pe mine ca și pe țăranii, care stăteau gură-cască cu sutele în stradă, era Vasilache.

Ce lucruri minunate erau păpușile, care ieșeau, se mișcau stângaci, vorbiau, jucau o dramă simplă și totuși atât de captivantă! Ce haz provoca Vasilache prin șotiile, pe care le făcea! Și cu cât regret plecam când diavolul venea și-l lua spre a-l duce, cu toate toate protestările și țipetele lui ascuțite, în infernul de jos din baracă.

Ei, dar vremurile se schimbă! Astăzi, orașul e altul. S-a civilizat: are uzină de apă și cișmele, care dau altă apă decât cea cu mormoloci pe care o aduceau sacagii, are o lumină electrică, are pavaj, are grădini frumoase. O întrebare se pune însă: sunt oamenii mai fericiți?  ”