18 APRILIE 1833. CĂLĂRAŞII DEVIN CAPITALA JUDEŢULUI IALOMIŢA

Atestată documentar în vremea voevodului întregitor de neam şi ţară, Mihai Viteazul, originar de pe meleagurile Ialomiţei istorice, din oraşul medieval Cetatea Lânii sau Târgul de Floci, aşezarea de la cotul Borcei, a avut o evoluţie ascendentă, cu deosebire după ce intră în rândul târgurilor prin hrisovul domnitorului Mihail Racoviţă din 2 iunie 1731, ajungând spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea cel mai important centru economic şi politic din întreaga câmpie a Bărăganului.

După pacea de la Adrianopol din 1829, deşi a rămas în continuare sub ocupaţia trupelor ruseşti, datorită poziţiei sale geografice şi apropierii de Silistra – important bastion al Imperiului Otoman, la Dunăre -, Călăraşii joacă un rol tot mai important în această parte de ţară şi de Europă.Comerţul ia o amploare tot mai mare, se construiesc noi edificii publice, unele dintre ele pentru satisfacerea nevoilor armetei de ocupaţie, altele pentru adăpostirea celor care treceau pe aici sau pentru a împiedica pătrunderea ubnor epidemii, cum a fost Carantina.

Rolul tot mai important pe care începe să-l joace Călăraşii se datora şi prezenţei trupelor ruse aici, de fiecare dată când Rusia se afla în conflict cu Imperiul otoman şi nu de puţine ori s-a întâmplat acest lucru.Contactul permanent al trupelor de ocupaţie cu autorităţile judeţului era mult îngreunat de faptul că reşedinţa judeţului se afla la mare distanţă, tocmai la Urziceni.

Acest lucru i-a determinat pe ruşi să intervină la Bucureşti pentru mutarea capitalei judeţului Ialomiţa la Călăraşi. Cel care s-a implicat cel mai mult în această problemă a fost generalul rus Pavel Kiseleff, împuterncit al Rusiei ţariste cu supravegherea administrativă a Ţărilor Române şi care cunoştea foarte bine Călăraşii. Dr. Pompei Gh. Samarian ne spune că acesta “A cunoscut Călăraşii în epoca nenorocită din 1828 – 1829, şi l-a cunoscut şi în epoca lui de renaştere de după 1930.

În 1828 era şef de Stat Major, iar situaţia era foarte grea. Ciuma secerase multe vieţi. În 14 noiembrie vine la Călăraşi şi soţia lui pentru a împărţi cu soţul său pericolele. Au stat aici toată iarna, Kiseleff întocmind planurile de campanie, care vor duce la capitularea Silistrei la 29 iunie 1829. După victorie, Kiseleff preia comanda Ţărilor Româneşti. Boala se stinsese şi speranţele reînviau. Din acest moment Călăraşii sunt invadaţi de o lume străină, atrasă de posibilităţile de comerţ oferite de armata de ocupaţie, victorioasă, dar şi de perspectivele promiţătoare pentru viitorul acestui târg. Holera din vara anului 1831 a stopat pentru un moment acest proces, dar măsurile luate au dus la stingerea rapidă a epidemiei şi la descreţirea frunţilor călărăşenilor.”

La 3 octombrie 1832, Kiseleff vine din nou la Călăraşi. Iată cum descrie dr. Pompei Gh. Samarian acest moment: “În haină de sărbătoare, cu mondir cu epoleţi şi cu cavalerii, cu lente de umăr şi gât, cu două stele şi două cruci, cu pălărie cu pană albă, eşarfă, la brâu spada cu temleac şi cisme în picioare, Kiseleff, după un scurt popas aici, trece la Silistra. La întoarcere, Kiseleff, ca să dea exemplu, face carantină la Călăraşi şi-şi lasă aici spre curăţenie hainele, telegarii şi brişca cu perne cu care venise”.

Cu acest prilej a ascultat cererile locuitorilor, care, oricât de mulţumiţi erau, totuşi aveau ceva pe suflet: “administraţia judeţului cu autorităţile respective, adică capitala, erau prea departe, la Urziceni. Pentru un act de nimic, pentru întărirea unui zapis, pentru întărirea actelor şi tranzacţiilor comerciale, pentru judecarea pricinilor grabnice, pentru toate nevoile zilnice ale unui oraş în formare, erau obligaţi să bată drumurile până la Urziceni. Cererea călărăşenilor venea bine: Kiseleff constatase aceleaşi neajunsuri şi pentru ruşii din Silistra. Aceştia aveau nevoie de aprovizionare, care nu se putea face decât numai prin administraţia judeţului, adică era absolut nevoie să se păstreze contactul dintre autorităţile româneşti şi cele ruseşti, şi autorităţile româneşti erau prea departe, la Urziceni.”

Atunci Kiseleff a trimis Sfatului Administrativ al Ţării Româneşti (Guvernul de astăzi), Ofisul (Ordinul) cu nr. 73 din 14 aprilie 1833, prin care înştiinţa că: Ocârmuirea şi Tribunalul judeţului Ialomiţa se vor muta de la Urziceni la Călăraşi, unde va fi de acum înainte tahtul (reşedinţa) ocârmuitorului judeţului. Pentru care Sfatul îi va face îndată cuviincioasă punere la cale.

Urmare acestui Ofis, la 18 aprilie 1833, Vornicia din Lăuntru (Ministerul Afacerilor Interne de astăzi), după discuţii aprinse, deoarece nu prea era de acord cu mutarea, trimite Ocârmuirii judeţului Ialomiţa (Instituţia Prefectului de astăzi) porunca (Ordinul) cu nr. 1605, cu următorul conţinut:”Înalt Excelenţa Sa Domnul Plenipotent Prezident, prin ofisul adresat către Sfatul administrativ cu nr. 73 hotărăşte a se muta tahtul acelei Ocârmuiri şi a Tribunalului judeţului din Urziceni la Călăraşi. Potrivit dar cu cuprinderea zisului ofis, Vornicia scrie Ocârmuirii ca îndată după primirea acesteia să puie în lucrare închirierea unei case încăpătoare Ocârmuirii pentru a cărei chirie se va înţelege cu Cinstita Vistierie şi fără zăbavă să mute atât Ocârmuirea cât şi Poliţia la Călăraşi, raportând şi acestui departament de urmare”.

Pe aceast document, ocârmuitorul judeţului, serdarul D. Polizu, a pus următoarea rezoluţie: “Pe de o parte, să se orânduiască un cinovnic dintre canţelarişti, cu poruncă către subocârmuitor (era vorba despre subocârmuitorul plăşii Borcea, care avea reşedinţa la Călăraşi – n.ns.) a căuta şi a găsi încăperile Ocârmuirei, adică o casă cu trei odăi pentru casnţelarie, ori într-o învelitoare sau în două despărţituri apropiate una de alta, pe care o va închiria, şi o casă asemenea  iar cu trei odăi şi o cuhnie pentru familia domnului Ocârmuitor, pe care să o pregătescă întru toată curăţenia, iar pe de alta să se întoarcă Vorniciei răspuns că s-au orânduit înainte, a găsi case, dar casele cele mai bune şi oareşi-cum potrivite de încăperi canţelariei sunt cuprinse de nacialnicul iatapului şi de comandirul miliţiei pământeşti, cerând a se face o punere la cale pentru slobozirea acelor încăperi, pentru că miliţia, după ştiinţa ce este, sunt a se trage în lagărul Bucureştilor; cum şi nacialnicul iatapului şi-a făcut încăperi osebite pentru ruşi în marginea oraşului Călăraşi.”

În perioada imediat următoare eforturile au fost îndreptate către căutarea caselor necesare pentru găzduirea autorităţilor judeţene, dar şi ca locuinţe pentru şefii acestora. La 24 aprilie 1833, Vornicia scria Ocârmuirii “să închirieze încăperile necesare cu contracte în regulă, care vor servi drept bază la slobozirea banilor”, iar la 26 aprilie, prezidentul Tribunalului, stolnicul Gheorghe Lehliu, trimite la Călăraşi pe judecătorul Alecu Palade “pentru a închiria local potrivit pentru judecătorie şi pentru locuinţa judecătorilor.”

După multe căutări, s-a hotărât să se ia casa în care sta comandantul strajei pământeşti, maiorul Filipescu, casa proprietăţii în care sta arendaşul moşiei, polcovnicul Grigore Poenaru, care era rugat să se mute în altă parte şicvasa în care era cafeneaua lui Ştefan Vasiliu.

La 1 mai 1833, Ocârmuitorul judeţului raporta la Vornicie că mutarea autorităţilor capitalei judeţului, s-a făcut cu: “3 care cu câte 4 boi pentru mobilele canţelariei Ocârmuirei, adică cu dulapurile, mesele, scaunele şi celelalte; 4 care cu câte 4 boi pentru mobilele Tribunalului judecătoriei. Iar depărtarea locului de la Urziceni şi până aici este cinci poşti, care socotindu-se fiecare poştă de câte patru ceasuri, se adună peste tot ceasuri 20.”

Mutarea se făcuse, dar încăperile ocupate erau insuficiente ca spaţiu. Ocârmuitorul se plânge Vorniciei şi propune să se facă clădiri speciale pentru autorităţi şi locuinţele funcţionarilor, cu banii ce s-ar socoti pe mai mulţi ani din chiriile ce se plăteau (lucru valabil şi astăzi, în foarte multe situaţii): “Strâmtoarea încăperilor Acestui târg Călăraşi, să simte că aduce deosebită stenahorie şi împiedicare lucrărilor Ocârmuirei.

Pentru că de s-au şi prins casele moşiei Călăraşi a mânăstirei Colţea, întru care au cfartiruit D-l maior Filipescu, de canţelarie ocârmuirei, dar fiindcă acum acele case nu numai se socotesc orânduite pentru primirea D-lui Prezident când vine aici, trecând de la Silistra ( este vorba despre Pavel Kiseleff – n. ns.) dar şi însu-mi neavând alte încăperi, m-am strâmtorat în două odăi ale canţelariei şi pentru că hotărâta chirie ce se dă din partea stăpânirei pe fieşcare an câte 1000 lei, când s-ar slobozi banii aceştia, odată pe 5 sau 6 ani, s-ar putea să se facă încăperi foarte bune, cu toate trebuincioasele odăi pentru totdeauna. Ocârmuirea cu cinste o supune în cunoştinţa cinstitei Dvornicii.”

Propunerea ocârmuitorului nu va deveni realitate decât spre sfârşitul secolului al XIX-lea, adică în urmă cu 120 de ani când se pune piatra de temelie a Palatului administrativ şi judecătoresc (11 iunie1895), care va adăposti o parte dintre instituţiile judeţene, după ce cu câţiva mai înainte se construise Palatul comunal (1886-1887), care adăpostea deja Poliţia. S-a continuat, aşa cum se mai întâmplă şi astăzi, în unele situaţii, să se plătească chirie zeci de ani, pentru spaţii impropii, în loc să se ridice clădiri adecvate pentru instituţiile care se mutase de la Urziceni, în aprilie 1833.

Cu toate aceste greutăţi, inerente oricărui început, oraşul Călăraşi devine la 18 aprilie 1833, capitala judeţului Ialomiţa şi vreme de 119 ani, până în anul 1952 (între 1950-1952 Călăraşii au fost capitala regiunii Ialomiţa), Călăraşiul a fost sinonim cu Ialomiţa şi invers, inima Ialomiţei istorice bătând aici la Călăraşi, principala aşezare a judeţului.

Bucuria locuitorilor oraşului a fost nemărginită. Fiecare prevedea un viitor fericit şi făcea planuri măreţe. În această stare de spirit, primul act al Comisiei târgului (oraşul se afla pe o moşie particulară şi nu putea să fie condus de un magistrat la fel ca celelalte oraşe libere din Principat), sub preşedinţia lui Răducan Ceauşescu, a fost să sacrifice întreg venitul oraşului pentru ănfrumuseţare, pavarea uliţei principale (strada Ştirbei Vodă sau strada Mare, cea mai importantă a oraşului, care pleca din strada Pompieri şi mergea până in strada Dobrogea, astăzi strada 1 Decembrie 1918), plantarea ei cu pomi şi construirea unei şcoli.

Din acest moment evoluţia oraşului va fi ascendentă, chiar dacă exista un blocaj datoratfaptului că se afla pe o moşie particulară, iar locuitorii nu proprietari pe locurile unde aveau casele de locuit, ci embaticari adică plăteau chirie proprietarului moşiei – Epitropia mănăstirii Colţea.

Din acest motiv călărăşenii, vor declanşa o acerbă luptă pentru eliberare, luptă care se va solda cu succes, la 24 septembrie 1852, domnitorul barbu Ştirberi venind la Călăraşi şi aducând cu el hrisovuil cu nr. 9 prin care oraşul era declarat liber. După eliberare, cu deosebire în ultma parte a secolului al XIX-lea şi primii ani ai secolului XX, aşezarea se va transforma într-un oraş care, în septembrie 1910, când Nicolae iorga poposea pentru prima dată aici, arăta ca “un oraş creat de curând: (într-adevăr, planul oraşului fusese întocmit de ing. Scarlat Popovici, la 1851-1852 –n.ns.) aceasta o arată sistemul european al stradelor, tăiate fără cruţare faţă de un trecut cu totul umil. Capitală de judeţ, el a primit podoabele de edificii publice ale acestora. Schelă frecventată, cum se vede din şlepurile ce aşteaptă încă şi la această vreme. Călăraşii durară prăvălii multe şi înţesate care sunt şi o podoabă sau  cochet cu căsuţe albe înconjurate de grădini, cu străzi drepte, întretăiate în pătrate” – cum îl prezenta primarul oraşului Eugen Cialîc, în mai 1944, la Radio România.

Evoluţia ascendentă a oraşului va fi frântă brusc în anul 1952, când prin reorganizarea administrativ teritorială a ţării regimul comunist a desfiinţat regiunea Ialomiţa (după ce în 1950 transformase fostul judeţ Ialomiţa în regiune), iar oraşul Călăraşi pierde titlul de capitală de regiune, devenind reşedinţa raionului Călăraşi, care făcea parte din regiunea Bucureşti, în cadrul căreia din 1956 devine oraş de subordonare regională.

Dar lovitura cea mai cruntă a primit-o oraşul Călăraşi în anul 1968, când regimul comunist dându-şi seama că regiunile nu sunt viabile au reînfiinţat judeţele, iar reşedinţa judeţului Ialomiţa reînfiinţat s-a stabilit nu la Călăraşi, care avea toate argumentele de partea sa, ci într-un târguşor mic şi prăfuit, numit Slobozia.

Chiar dacă în anul 1981 s-a încercat o reparaţie morală, înfiinţându-se judeţul Călăraşi cu reşedinţa în oraşul cu acelaşi nume, format din localităţi ce au aparţinut fostelor judeţe istorice Ialomiţa şi Ilfov ( o creaţie abstractă, care nu se poate revendica ca existenţă în vechime), pierderile materiale suferite de oraşul Călăraşi în cei 29 de ani în care nu a fost reşedinţă de judeţ, nu vor putea fi recuperate niciodată. Singurul lucru pe care oraşul nu l-a putut pierde a fost storia sa, pe cât de zbuciumată, pe atât de frumoasă şi impresionantă.

Din păcate ziua de 18 aprilie 1833, care înseamnă momentul când aşezarea de la cotul Borcei devine oraş şi reşedinţă de judeţ, de o importanţă capitală în evoluţia sa ulterioară, nu se bucură de atenţia cuvenită din partea instituţiilor care s-au mutat atunci de la Urziceni la Călăraşi, puţine fiind momentele când au fost organizate manifestări care să marcheze această zi istorică: anul 1933 când s-a serbat centenarul oraşului, anul 2003 când Primăria a organizat manifestări aniversare, fiind lansată şi monografia muncipiului şi anul 2008 când Instituţia prefectului a organizat o amplă manifestare, cu invitaţi de marcă, narcând cei 175 de ani de existenţă instituţională.