CONSTRUCȚIA ȘCOLII NR. 2 DE FETE DIN CĂLĂRAȘI

Atunci când dl Constantin Tudor a postat materialul despre construcția în timp record a Casarmei Pompierilor, într-o postare spuneam că în aceiași perioadă s-a mai construit Palatul Administrativ și Școala nr. 2 de fete.

Astăzi voi prezenta modul în care s-a construit Școala nr. 2 de fete (astăzi, Școala “Țopescu”).

Din memoriul întocmit de avocatul Procop Demetrescu, care reprezenta Primăria în procesul cu C. Gheeorghiu, relativ la construcția localului școlii de fete nr. 2, care s-a judecat la Tribunalul Ialomița, aflăm că: “Fiind absolută nevoie de a se construi un local pentru școala nr. 2 de fete, pentru a nu se mai plăti chirii enorme pentru niște localuri improprii, Consiliul comunal din anul 1892 a dispus construcția unui asemenea local, pentru care scop s-a efectuat cheltuiala necesară în bugetul anului financiar 1892-93, cheltuială care s-a și aprobat de autoritatea superioară.

În scopul execuțiunei acestui vot al Consiliului, Dl primar de atunci, a însărcinat pe arhitectul comunei să elaboreze planurile, devizele și caietele de sarcini pentru localul de școală ce urma a se construi”.

Arhitectul s-a conformat și la 20 februarie 1892, trimitea primăriei planurile, devizele și caietul de sarcini, precizând că școala urma să se ridice pe terenul situat în dosul bisericii Sf. Împărați, iar la 20 mai 1892, Ministerul de Interne (aici doresc să fac o precizare: atât în perioada antebelică cât și interbelică, administrația a fost parte componentă a Ministerului de Interne, iar primăria nu putea face nici o mișcare și cheltui nici un leu fără aprobarea acestui minister)  comunica că: “Consiliul tehnic superior a aprobat planul și celelalte piese cu oarecare modificări”.

Pe baza acestei aprobări a fost ținută licitația, care s-a adjudecat asupra lui C. Gheorghiu, cu care s-a încheiat la 20 noiembrie 1892, contractul prin care acesta se obliga “a executa construcțiunea localului școlii de fete nr. 2, după planurile și piesele relative, pe locul indicat pe plan, adică în curtea bisericii Sf. Împărați”.

C. Gheorghiu a început aprovizionarea cu materialele necesare, primăria plătindu-i suma de 14.256 lei în contul materialului aprovizionat. În luna aprilie 1893 s-au început săpăturile la fundațiile localului de școală “pe terenul ce formează curtea bisericii Sf. Împărați din Volna, cu această ocaziune se observă că terenul nu este curățit de rămășițele morților îngropați după vremuri în el”.(situație întâlnită și astăzi, destul de des, lucrările fiind stopate, până la elucidarea situației). Informat de această situație, prefectul județului a oprit continuarea lucrărilor de construcție, măsură care a fost comunicată și primăriei în fruntea căreia se afla o Comisie Interimară, la 7 mai 1893. Măsura a fost aprobată și de ministrul de interne, cu condiția de a se supune chestiunea în deliberarea Consiliului comunal. Consiliul comunal, recent ales, a desemnat pe Constantin Nenișor să studieze chestiunea și să-și prezinte opinia.  Acesta, în referatul întocmit la 24 iunie, arată că contractarea lucrării cu C. Gheorghiu s-a făcut în mod neregulat, două fiind neregularitățile principale: prima, că planurile construcței n-au fost supuse aprobării Consiliului de Igienă și a doua că aprobarea licitației nu s-a făcut de majoritatea consiliului. Pe baza referatului, Consiliul comunal prin încheierea nr. 102 din 26 iunie 1893, a dispus a se supune chestiunea deliberării Consiliului de avocați ai statului, spre a decide dacă este loc de desființare a contractului. Consiliul de avocați, prin încheierea 546 din 8 iulie 1893, declară că este de părere că se poate cere desființarea contractului din cauză că nu s-a observant cele două neregularități amintite. Pe baza acestui aviz, Consiliul comunal prin încheierea nr. 120 din 19 iulie 1893, dispune a se cere de la justiție desființarea contractului dintre C. Gheorghiu și primărie. Intentarea acțiunii este aprobată și de Ministerul de Interne, iar avocatul a deschis proces la Tribunalul Ialomița, care a declarant de nul contractul relativ la construcția școlii de fete nr. 2. Antreprenorul C. Gheorghiu a făcut recurs, iar Tribunalul a decis la 19 februarie 1894 “să se facă o expertiză în privința daunelor suferite de către C. Gheorghiu prin oprirea sa de a mai continua lucrarea”. Abia la 25 mai 1896, Tribunalul Ialomița dă sentința, obligând primăria să plătească antreprenorului suma de 4.500 lei, plus dobânda de la intentarea procesului și 500 lei cheltuieli de judecată. Procesul va continua la Curtea de Apel București.

Construcția școlii nefiind posibilă în curtea bisericii Sf. Împărați, la 3 septembrie 1894, Prefectura județului Ialomița, solicita primarului să convoace Consiliul comunal pentru a se ocupa de alegerea unui nou local (era vorba despre teren) care să îndeplinească conform Regulamentului pentru construcția localurilor de școală, următoarele condiții: “să fie în centrul cartierului Volna și pe strada București, să aibă întindere îndestulătoare pentru a se putea face plantație pe el, să fie un teren uscat și pe care să nu se adune apele”. Fiind o chestiune de o importanță capitală pentru oraș, cerea maxima urgență.

Și totuși, abia la 3 aprilie 1896, Consiliul comunal se întrunește în ședință extraordinară, pentru a lua în discuție “chestiunea construirii școlii nr. 2 de fete, în centrul Volnei și pe calea București, precum și a cumpărării terenului necesar pe care urmează a se construi această școală, deoarece comuna nu posedă nici un loc al său propriu pe care să construiască această școală”. Primarul prezintă consilierilor toate demersurile întreprinse până la acel moment și anume: încheierea nr. 48 din 23 ianuarie 1895, prin care primarul era autorizat ca împreună cu medicul, inginerul comunei și revizorul școlar să aleagă terenul necesar, în cartierul Volna și pe calea București; adresa nr. 142 din 1 martie 1895, a revizorului școlar al județului Ialomița, prin care acesta se pronunța că este bine să se construiască localul de școală pe locurile lui Iancu Gheorghe, Tudorache Dumitru Vochița și Chivu Grigore, situate toate pe calea București, în centrul cartierului Volna, înlesnind copilelor frecventarea școlii; adresa nr. 37 din 2 martie 1895, a medicului orașului prin care arăta că din punct de vedere igienic locurile respective sunt proprii pentru construirea unui local de școală; ofertele proprietarilor celor trei locuri, care formau un singur corp în formă de patrulater, cu o suprafață de 2.000 mp. Primarul a expus consilierilor faptul că “construcțiunea localului de școală nr. 2 de fete, se impune în mod imperios întrucât actualele localuri de școală în care învață copilele fiind particulare, luate cu chirie, sunt improprii pentru școală, nefiind nici încăpătoare și nici igienice, situate la centre unde nu înlesnesc comunicațiunei copilelor din care cauză mai ales iarna, multe din ele zile și săptămâni întrerup cursul școlar”.

Analizând toate documentele prezentate de primar, Consiliul comunal decide ca primarul să cumpere terenurile în cauză, iar inginerul comunei să formeze planul definitiv al construcției și dacă va trebui modificat planul tip să-l modifice, făcând în același timp caietul de sarcini și devizul cantitativ, în care să fixeze și prețurile unitare. La 17 aprilie 1896, Ministerul de Interne comunică că aprobă cumpărarea celor trei locuri cu prețul total de 16.000 lei.

Întrunit în ședință extraordinară la 25 aprilie 1896, Consiliul comunal aprobă planul tip trimis de ministrul Instrucțiunii Publice, după care urma să se construiască localul școlii de fete nr. 2, caietul de sarcini și devizul cantitativ. După ce la 30 aprilie 1896, Consiliul de Igienă întrunit în ședință extraordinară, analizează planul construcției și găsește că întrunește condițiile igienice necesare, aprobă construcția acestei școli pe locul indicat și conform planului aprobat, la 23 mai 1896, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice comunică că trebuie întocmit un plan pentru o școală cu 6 clase și locuința directoarei separat de localul școlii.

La 2 iulie 1896, arhitectul comunei Victor Zamfirescu depune primarului planurile, ante-măsurătoarea, devizul estimativ și caietul de sarcini, costul lucrărilor ridicându-se la suma totală de lei 89.875, 35 lei ( 65.222,72 lei pentru clădirea principală, 18.700,00 lei pentru clădirea directoarei, 5.952,63 lei pentru privata elevelor și servitoarelor). Consiliul comunal le aprobă în ședința din aceiași zi, iar Consiliul tehnic superior, întrunit în ședință în ziua de 5 iulie 1896, ședință la care a participat și marele architect Grigore Cerchez (care se va încuscri cu Giusepe Ciconi, prin fiica acestuia), considera că “acest proiect se poate aproba astfel cum se prezintă”. Suprafața totală a clădirilor era de 919,72 mp. Pe baza avizului Consiliului tehnic superior, ing. Victor Zamfirescu a refăcut planurile și a rezultat o economie de 15.338,25 lei, costul total al clădirilor ridicându-se la suma de 74.536,57 lei.

După ce proiectul a fost aprobat de toate autoritățile în drept, s-au ținut mai multe licitații pentru darea în antrepriză a lucrărilor, ultima dintre acestea, cea din 20 mai 1897, fiind adjudecată de Giusepe D. Ciconi (care mai avea în lucru  Palatul Administrativ, început în iunie 1895 și își va adjudeca și Cazarma pompierilor, în a doua parte a anului 1897) și aprobată de Consiliul comunal și Ministerul de Interne, deoarece așa cum se preciza în avizul Consiliului tehnic superior „timpul este înaintat și  s-ar pierde campania de lucru a anului acesta, dacă s-ar mai încerca noi licitații”.

La 10 iulie 1897 se încheie contractul de antrepriză între Primăria Călărași, reprezentată de primarul Petre C. Enescu (al cărui nume l-a purtat într-o vreme strada Slobozia) și Giusepe Ciconi, antreprenor de lucrări publice, domiciliat în Călărași, strada Independența nr. 36. În contract se preciza că „lucrările vor începe imediat după semnarea contractului și se vor termina negreșit în anul viitor 1898 până la 1 august”.

La 26 august 1897, inginerul comunei Ion M. Neculcea îl înștiința pe primar  că „la construcțiunea școlii fiind numai pământ nesănătos și o hrubă ce traversează tot locul”, și aducea la cunoștință că „deși în proiect fundațiile sunt prevăzute la 1 metru” a fost nevoit „a merge cu dânsele la 1,30 m și a face cercuri la zidărie unde s-a ivit pământul nesănătos” și că în acest fel „cheltuielile vor crește cu 30 la sută față de cele prevăzute în proiect”.

Prin publicațiunea nr. 6249 din 3 septembrie 1897, Primăria anunța că în ziua de 11 septembrie 1897, la ora 10 dimineața se va pune piatra fundamentală la clădirea școalei de fete nr. 2, ce se construiește de comună în cartierul Volna pe calea București, colț cu strada Ștefan cel Mare și ruga pe cetățenii orașului să asiste la această solemnitate.

Iată cum prezenta presa vremii această solemnitate: „În ziua de 11 septembrie a avut loc punerea pietrei fundamentale cu o deosebită solemnitate la construcția școalei nr. 2 de fete, din Volna. La această solemnitate au luat parte un mare număr de persoane din orașul noastru, între care mulți din membrii corpului didactic local.

Vremea era splendidă și lumea din împrejurimi era toată acolo. Cu această ocazie s-au ținut și trei discursuri, toate bine simțite. Cel dintâi care a vorbit a fost d. Enescu, primarul comunei, după care se sui la tribună d prefect Stoianescu, aducând elogii și mulțumind primarului de cuvintele rostite și în fine, d-ra Zamfirescu, locțiitoarea de directoare a școlii, care, putem zice, a fost cea mai bine și ale cărei cuvinte se vor fi resimțit, desigur, în inimile micuților aflați cu ocazia asta acolo.

După ce s-a băut tradiționala șampanie, serbarea luă sfârșit în mijlocul sunetului muzicei regimentului, care a ținut să nu lipsească”.

Întrunit în ședință extraordinară, la 14 august 1898, Consiliul comunal lua cunoștință că lucrarea este terminată conform contractului  și urmând a se face recepția, numea o comisie compusă din primarul Petre C. Enescu, consilierul local Costache Predeleanu și inginerul arhitect Ion M. Neculcea.

La 19 septembrie 1898, cei trei membri ai comisiei, împreună cu arhitectul constructor, efectuau recepția provizorie și constatau că “lucrările s-au executat în bune condițiuni, conform devizului și caietului de sarcini. Pentru care s-a făcut recepția provizorie, valoarea întregii construcțiuni ridicându-se la suma de 86.804,53 lei”.