1905 – 1907. SE CONSTRUIEȘTE LOCALUL ȘCOLII PRIMARE ANA M. POPESCU

Este cunoscut faptul că în anii 1881-1882, s-a construit actualul local care adăpostește Gimnaziul Carol I (Școala de la Stop), la vremea respectivă local pentru Școala nr. 1 de băieți care, după înființarea în anul 1884 a Gimnaziului de băieți, a devenit neîncăpător pentru a adăposti cele două unități de învățământ, în condițiile în care aici învățau și elevii de la Școala de băieți nr. 2.

Față de această situație, intenția Anei M. Popescu de a dărui comunei suma de 50.000 lei și un teren situat în strada Stirbei Vodă (astăzi, strada Progresul) pentru a se construi un local de școală, a fost repede acceptată de Consiliul comunal al urbei Călărași, care la 22 noiembrie 1904, îl autoriza pe primar să primească acest dar și totodată să exprime mulțumirile și recunoștința consiliului.

La 24 noiembrie 1904, Ministerul de Interne comunica primăriei că aprobă oferta dnei Ana M. Popescu. În aceiași zi, la Tribunalul Ialomița, care funcționa în clădirea ce adăpostește astăzi Prefectura, era încheiat actul de donație prin care „Ana M. Popescu, văduva decedatului Marinache Popescu, rentieră, domiciliată în Călărași, în dorința ce am de a veni în ajutorul orașului Călărași, unde eu și soțul meu ne-am petrecut viața, din toată inima dăruiesc comunei Călărași, reprezentată prin primarul ei, suma de cincizeci mii lei, cum și locul viran situat în Călărași, strada Știrbei Vodă (astăzi, strada Progresul) ce face colț cu strada Călărașilor (astăzi, strada Pompieri), evaluat la suma de trei mii de lei.

Cu suma de cincizeci mii lei ce dăruiesc se va construi un local de școală în condițiuni cum se va găsi mai bine.Dacă locul ce ofer nu va fi propriu pentru o asemenea construcțiune se va putea vinde și prețul lui se va întrebuința tot la clădirea de școală sau se va păstra pe seama comunei și se va căuta un alt loc potrivit pentru o asemenea lucrare.

Construirea se va începe negreșit în cursul anului viitor și va purta pe frontispiciul ei inscripțiunea: Eu Ana M. Popescu am construit aceastîă școală în memoria răposatului meu soț Marinache Popescu. (De menționat că urmașii Anei și ai lui Marinache Popescu, vor dărui comunei, în anul 1923 și clădirea unde astăzi funcționează Direcția pentru Cultură și Patrimoniu a județului Călărași, tot pentru local de școală, aici funcționând Școala nr. 3 de fete, care se va numi Școala Ana și Marinache Popescu – n. ns. N.Ț.). Fratele meu D.D. Maican (celebrul colonel de artilerie, care a ridicat monumentul de la Tonea, despre care am postat) va avea dreptul a controla executarea acestei donațiuni. Această sumă de cincizeci mii lei o voi vărsa la primărie oricând mi se va cere.

Subsemnatul C. Ciochină, primar al orașului Călărași (al cărui nume l-a purtat o vreme Parcul de pe malul Borcei – n. ns. N.Ț.), în baza autorizațiunii ce mi s-a dat de consiliul comunal și Ministerul de Interne, accept cu mulțumire și recunoștință donațiunea ce D-na Ana M. Popescu  face comunei Călărași prin prezentul act și declar că se vor aduce la îndeplinire cu sfințenie toate îndatoririle ce se pun comunei”.

Actul are și un P.S.: „Se explică că clădirea se va face exclusiv numai cu banii mei ce-i dăruiesc prin acest act și că fratele meu D.D. Maican este delegatul meu să mă reprezinte și să facă orice control va crede de cuviință pentru executarea acestei danii”, semnat de avocatul care a redactat actul, deoarece Ana M. Popescu nu știa carte.

Odată formalitățile încheiate, primăria a programat licitație pentru darea în întreprindere a construirii unei școli primare cu patru clase, un local pentru locuința direcțiunii (merită precizat faptul că, în perioada la care ne referim, și după aceea, fiecare instituție avea obligația de a asigura locuință pentru director în incinta instituției, pentru ca acesta să fie în permanență gata să intervină atunci când apăreau probleme) și latrinele, pentru ziua de 30 aprilie 1905. Întrucât această licitație nu s-a putut ține, s-a organizat o alta în ziua de 18 mai 1905, la care au participat ing. Ion M. Neculcea din Călărași, arhitectul Giusepe C. Ciconi din Călărași, arhitecții A. Nicolescu și I. Mihăilescu și ing. D. Cepescu, toți din București. Acesta din urmă oferind sub deviz 20 și 10 la sută din prețurile unitare, lucrarea a fost adjudecată asupra sa. Prin decizia nr. 24/1905, Consiliul comunal a aprobat oferta ing. D. Cepescu, ca fiind cea mai avantajoasă, rămânând ca și administrația Casei Școalelor să o confirme.

La 13 iulie 1905, Casa Școalelor comunica primăriei Călărași că, după avizul dat de Serviciul tehnic al Direcțiunei Artelor și Clădirilor, asupra condițiunilor în care e întocmit proiectul pentru construcția unui local de școală în acel oraș, planurile fiind cele tip ale Casei școalelor și prețurile obișnuite, „se aprobă proiectul și admitem ca lucrările să se execute după devizul de 57.646,63 lei, care însumează costul clădirii cu 4 săli de clasă, locuință pentru director și corpul latrinelor.

Admitem de asemenea, propunerea D-Voastre, ca lucrările să se efectueze prin Domnul inginer Cepescu, care a oferit 20 și 10 % la licitație sub prețurile devizului și aprobăm adjudecarea definitivă a lucrărilor asupra D-sale, cu rugămintea să înaintați Ministerului și o copie după contractul ce veți încheia cu Domnul inginer Cepescu, pentru întreprinderea acestei clădiri”.

Prevalându-se de prevederea din actul de donație unde scrie că: „Dacă locul ce ofer nu va fi propriu pentru o asemenea construcțiune se va putea vinde și prețul lui se va întrebuința tot la clădirea de școală sau se va păstra pe seama comunei și se va căuta un alt loc potrivit pentru o asemenea lucrare”, Primăria, considerând că locul este insuficient, a hotărât ca școala să fie construită pe un alt teren, proprietatea comunei, situat în spatele Cazărmii Pompierilor, unde se află blocul ce adăpostește astăzi CEC-ul, Curtea de Conturi, Direcția Regională de Statistică etc. și Palatul de Finanțe, ceea ce a dus la nemulțumirea donatoarei, care scria primarului că: „Fiind informată că - școala pentru care am donat suma de 50 mii lei dimpreună cu locul unde eu, defunctul meu soț și copiii mei am crescut -, ați hotărât să se construiască pe un loc străin, situat într-o pozițiune care nu convine nici școalei, nici tinerelor vlăstare ce au să învețe acolo, și nici mie, cu onoare vă fac cunoscut că, dacă nu veți reveni spre a se construi școala pe locul pe care eu l-am cedat, voi fi nevoită să revin asupra donațiunei ce am făcut, pentru ca nu cumva banul meu, oferit de bună voie, să se întrebuințeze altfel decât voiesc eu”.

În aceste condiții, la 27 august 1905, inginerul comunei Ion M. Pellianu, având în vedere nemulțumirea donatoarei, care și-a exprimat dorința de a mai dona 1.000 de lei, peste donația făcută, cu care să se cumpere în completare, 10 m.l. teren din proprietatea vecină aparținând Eufrosinei Maltezeanu (ceea ce se va și întâmpla), mai avându-se în vedere și avizul Ministerului de Culte – Casa Școalelor „de a se plasa școala pe terenul donatoarei”, era de părere că „cererea donatoarei se poate realiza după cumpărare, terenul fiind suficient pentru plasarea școlii cu fațada spre locuința prefectului” (clădire situată în curtea Prefecturii și aflată astăzi în ruină, cel puțin la exterior).

La 7 septembrie 1905, s-a pus piatra de temelie și actul comemorativ și practic, construcția școlii a început, urmându-și cursul regulat, întrerupt din când în când din lipsă de materiale etc., până în luna decembrie când șantierul a fost închis definitiv, antreprenorul fiind nemulțumit de faptul că nu i s-a pus la dispoziție terenul pentru construirea celorlalte corpuri de clădire, a depus notificare cerând primăriei să-l lichideze, deoarece este informat că se va face și modificări. Iată ce scrie antreprenorul, în notificarea din 31 iulie 1906: „În ziua de 5 august a.c. expirând contractul meu de antrepriză școlii comunale donațiunea Ana M. Popescu, căror lucrări în nenumărate rânduri am cerut verbal ca în conformitate cu contractul, plan și deviz să-mi puie la dispoziție și terenul necesar pentru construirea localului direcțiunei acestei școli, cele ce până în prezent nu mi s-a pus un atare teren sub diferite pretexte, între care mai principal este invocat acela că onorabila Primărie deși își luase angajamentul n-a fixat încă acel teren unde are a se construi această clădire a directorului, clădire prin care are să i se facă și modificări considerabile în afară de proiect și plan, prevăzute în contract și deviz.

Vîzând însă că durata contractului de antrepriză dintre mine și primărie se apropie de expirare și Onor Primărie n-a fost următoare a-și îndeplini obligațiunile principale de a-mi pune la dispoziție terenul amintit la termen și în urma petițiunilor mele îndreptate către Onor Primărie prin care ceream să mi se plătească suplimentele, mutarea și transportul materialelor prin schimbarea terenului în trei locuri efectuate de mine, să mi se plătească valoarea completă a lucrărilor deja efectuate, să mi se plătească materialele cu prețurile de cost aduse la Călărași și situațiunea ultimă înregistrată la nr. 3293 din 17 iunie 1906, aprobată de comisiunea numită de Onor Consiliul Comunal al Primăriei și înaintată D-voastră, precum și reținerile și garanția depusă la încheierea contractului, n-a fost următoarea, vă comunic pe această cale că eu ca antreprenor nemaifiind întru nimic culpabil de nici un fel de întârziere în această privință, toate urmările nu mă privesc, astfel punerea mea în regie nu este întemeiată și din contră fac responsabilă Onor Primărie de orișice fel de daune interese provenite din aceste întârzieri pe care le voi fixa la timp” și cere să fie „imediat achitat de legitimele (mele) pretențiuni, iar pe de altă parte să nu se puie lucrările în regie în contul meu, spre a curma eventuale procese care vor păgubi primăria și întârzierea de timp care mă stânjenește pe mine”.

În această situație, pe baza constatărilor făcute de comisia constituită pentru evaluarea lucrărilor, prin decizia nr. 47 din 11 august 1906, Comisia Interimară a orașului Călărași, ce avea ca președinte pe G. Dumitrescu, „hotărăște pe de o parte rezilierea contractului cu antrepriza Inginer D. Cepescu, iar pe de altă parte continuarea lucrărilor pe cale de regie de către Servicxiul tehnic al primăriei”.

În acest sens, Primăria cu ordinul nr. 4226 din 21 august însărcina „Serviciul tehnic să conducă lucrările pentru terminarea clădirii de școală și facerea latrinelor pe cale de regie. Antreprenorul Giusepe Ciconi, recunoscut de corect antreprenor, cere Serviciului cu ofertă înregistrată, executarea lucrărilor pentru terminarea clădirii școlii și a latrinelor, cu prețurile din devize, fără nici un rabat  și cu un leu în plus de m.p. pentru învelitoare în caz că țigla este plată, este adusă de aiurea și 25 lei m.p.pentru desfacerea și refacerea fermelor și întregii învelitori”.

Serviciul aprobă imediat oferta, de altfel acceptată și de Comisia Interimară și la 23 august 1906 comunică antreprenorului Giusepe Ciconi, rugându-l a începe lucrările cât mai neîntârziat.

Întrucât clădirea după proiectul tip al ministerului nu se încadra perfect în peisajul urbanistic al zonei, Serviciul tehnic propune și Comisia Interimară din care făcea parte și un membru din familia donatoarei aprobă, în urma explicațiunilor date, că școala trebuie executată cel puțin în mai bune condițiuni de estetică, cu alte cuvinte să se facă modificări proiectului tip al ministerului, la înălțime, la fațadă și la învelitoare. În urma aprobării Serviciul „a redactat o nouă fațadă pentru clădirea de școală mai înaltă, mai ornamentată, corespunzând mai bine cerințelor de estetică. A dispus schimbarea fermelor de la învelitoare prin darea pantei cerută de o învelitoare cu țiglă. Fațada astfel întocmită a fost supusă spre aprobare Comisiunii Interimare”, care a aprobat-o.

La 20 septembrie 1907, revizorul școlar Petre I. Rădulescu comunica primarului că: „Localul cel nou destinat pentru școala de băieți nr. 1 s-a terminat. Așa fiind, vă rog să binevoiți a dispune ca să fie inaugurat duminică 23 septembrie 1907”.

Întrucât mai trebuia nivelată curtea și astupat puțul, precum și construită o magazie de lemne, inaugurarea a avut loc în prezența tuturor autorităților, a directorilor școlilor din oraș, părinților și elevilor, în ziua de 30 septembrie 1907.

Problema locuinței directorului rămânând nerezolvată, acesta urma să locuiască în continuare în localul de la Gimnaziul de băieți.