Bâlciul călărășian

BÂLCIUL DE LA CĂLĂRĂȘI – 287 ANI DE EXISTENȚĂ

În aceste zile, Primăria municipiului Călărași ne invită să participăm la Târgul de toamnă, adică la ceea ce este cunoscut ca fiind bâlciul călărășian, care împlinește în această toamnă 287 ani de existență.

Pentru că în această lună vor fi organizate și manifestările prilejuite de Zilele municipiului Călărași, dar în acest an s-au împlinit și 185 de ani de când Călărașii au devenit capitală de județ (pe această temă voi posta câteva materiale), vom prezenta câteva date privind bâlciul, apelând  la materialele privind bâlciul călărășian, găzduite de ziarul „Pământul”  în numerele din 8 septembrie 1933 și 16 septembrie 1934 și ziarul „Țăranul” din 15 septembrie 1933.

Conform celor consemnate de dr. Pompei Gh. Samarian, în evul mediu, permisiunea de a ţine un bâlci, era un privilegiu pe care domnitorul îl acorda proprietarilor de moşii, ca să procure venituri pentru organizator şi pentru domnie. La aceste bâlciuri se aduceau tot felul de mărfuri pentru aprovizionarea locuitorilor. Se făcea comerţ cu grâne, animale şi băuturi. Toate mărfurile şi tranzacţiunile făcute în bâlci erau supuse unor taxe pentru vama domnească, dar şi taxe care se încasau de ispravnicii bâlciului în profitul proprietarului.
Când era vorba de proprietatea unei instituţii de binefacere, cum erau spitalele, domnitorii renunţau bucuroşi la partea lor de venit pentru a mări veniturile instituţiei. În această situaţie se găsea şi Epitropia spitalului Colţea care avea în fostul judeţ Ialomiţa, printre altele, două moşii: Stelnica şi Lichireşti, pe ultima dintre ele aflându-se aşezat satul cu acelaşi nume, Călăraşii de astăzi. Pe moşia Stelnica, Epitropia organiza un bâlci (târg), care nu prea aducea venituri. Din acest motiv Epitropia a cerut şi, la 2 iunie 1731, domnitorul Mihai Vodă Racoviţă, a dat poruncă ca bâlciul ce se organiza la Stelnica să fie organizat pe cealaltă moşie, la Lichireşti.
Redăm în continuare, o parte din conţinutul hrisovului prin care s-a hotărât mutarea bâlciului de la Stelnica la Lichireşti: „...Io, Mihai Racoviţă Voevod, Slugilor Domniei Mele, Epitropilor de la Sfânta Mănăstire Trei Sfetitele, unde este şi spital de se odihnesc bolnavii săraci şi neputincioşi, ca să fie volnici cu această carte a Domniei Mele, ca să aibă a face târgul la moşia mănăstirei, la Lichireşti. Care, acest târg, mai înainte şi totdeauna se făcea la Stelnica, iar pe moşia mănăstirei, iar de acum înainte să aibă a se face la Lichireşti, pe moşia mănăstirei, după cum s-a zis mai sus. Şi să aibă a lua Epitropia chiria prăvăliilor şi să-şi vândă vinurile după obicei, precum au fost şi mai înainte vreme. Iar vameşii de acolo, au căpitanii, au călăraşii, au măcar cineva, să nu le fie volnici a-şi vinde vin au rachiu acolo la acel târg, au măcar şi împrejurul târgului. Aşişderea poruncim Domnia mea şi vouă neguţătorilor care mergeţi la acel târg , toţi să aveţi a vă da chiria prăvăliilor la slugile Domniei Mele, Epitropii, ce s-au scris mai sus. Aşişderea, să aibă a lua Epitropia şi venitul bacului şi al cântarului cum au luat şi în trecuţii timpi. Şi de către nimeni opreală să n`aibă. Într`alt chip să nu fie, că aşa dăm porunca Domniei Mele. 2 iunie 1731.” Urmează semnătura şi pecetea Domnitorului. Porunca domnitorului Mihai Racoviţă a fost întărită de toţi ceilalţi domnitori care i-au urmat.
„Şi aşa a urmat acest bâlci – scrie dr. Pompei Gh. Samarian -, zeci de ani, din Duminica Sfintei Troiţe în Duminica următoare, până în 1828, când din cauza războiului ruso-turc, bâlciul a fost suprimat timp de 15 ani, până în 1843. Atunci a fost redeschis şi a durat 10 ani, până în 1853, când a fost iarăşi suspendat, tot din cauza războiului şi a ocupaţiei ruseşti, apoi a ocupaţiei turceşti şi austriece. A fost redeschis în 1858 din iniţiativa negustorilor localnici şi a celor din Bucureşti, fixându-i-se termen între 29 august şi 8 septembrie” şi cu mici excepţii, aşa a rămas până astăzi.
Tot dr. Samarian, luând ca an de referinţă 1864, ne oferă şi alte detalii despre organizarea bâlciului: „Pe atunci oborul oraşului era pe locul actualului Palat Administrativ (aşa se fixase prin planul ing. Scarlat Popovici din 1851- n.ns.). Bariera Sloboziei venea în dreptul străzii Rahova de astăzi. De aici, la dreapta, din dreptul chiristigiei domnilor Balcanschi, începeau livezile locuitorilor, cu vii şi pomi roditori, până dincolo de cimitirele actuale, spre Tir. La stânga era Fânăria, adică depozitul de fân al cavaleriei, după care venea islazul oraşului. Bâlciul se desfăşura aici, pe islaz, din dreptul prăvăliei de azi a domnului Iordanof (care se afla în fața sediului SRI, de astazi) spre gară şi spre cazarma artileriei.
Dincolo de Tir începea moşia Mărcuţei, Radu Negrului şi Vieroşul, arendate în 1864 de Costache Poenaru şi Costache Ionescu. Dincolo de islazul comunei era moşia Lichireşti, arendată lui Dimitrie Ene şi Ioan Dimancea. Pe aceste moşii se închiriau de către bâlceni, porţiuni de loc pentru păşunarea vitelor aduse la târg şi a cailor de transport”.
La acea vreme veniturile bâlciului se arendau de către primărie, prin licitaţie publică, care se ţinea primăvara, devreme. În 1864, licitaţiile s-au ţinut la 12, 13, 14 aprilie şi la 29 august, printre licitatori aflându-se: Nicolae Stoenescu, Dumitrache Dimancea, Badea şi Ilie Popescu, Dumitrache Mitulescu şi Dumitrache Iliescu, Ştefan Pribegeanu, Leibu Apfelbaum, Ştefan Gerogescu ş.a. Ultimul a oferit suma cea mai mare, 6753 lei şi a câştigat licitaţia.
Arendaşul avea drept să ia taxe „de la fiecare prăvălie, fixate prin contract, de la 4 lei şi 10 parale, până la 22 lei şi 10 parale. De la băuturi lua 24 parale la vadra de vin, 12 parale la ocaua de spirtoase şi 16 parale la o botilcă de vin de lux, rachiu, şampanie. Femeile cu lăzi mici, cu lucruri de casă, nu plăteau nimic. Venitul cel mare îl aducea taxa de 2 lei şi 10 parale de fiecare vită vândută.
Antreprenorul Georgescu, ca să poată încasa mai uşor taxa de pe vite a propus şi i s-a admis să înfiinţeze în obor „canţileria oborului de vite”, unde fiecare vânzător trebuia să-şi plătească taxa şi cumpărătorul să-şi primească biletul de proprietate. Inovaţia a prins şi a rămas până spre cel de-al doilea război mondial.
Tot de la dr. Samarian (apelăm la dr. Samarian deoarece el a văzut documentele din acei ani, din arhiva primăriei, documente care nu s-au mai păstrat şi deci, nu au mai ajuns până la noi) aflăm că: „În 1864, conform noii legi a autonomiei comunale, s-a dat în sarcina comunei o sumă de angarale, ca întreţinerea şcolilor, înfiinţarea unui serviciu sanitar de oraş, facerea unui cimitir etc (nimic nu-i nou sub soare, spre acelaşi lucru tinzându-se şi astăzi - n.ns.) Pentru asta trebuiau fonduri. Dimitrie Ene, primarul, şi prefectul Zosima nu îndrăzneau să pue taxe noi sau să mărească pe cele vechi, pentru că în toamnă erau alegeri noi pentru comună şi trebuia să menajeze pe cetăţeni (se întâmplă altfel astăzi? – n.ns). S-a făcut o adunare publică cu deputaţii mahalalelor şi s-au fixat taxe pe bâlcenii prăvăliaşi, de la 2 lei şi 10 parale până la 64 de lei, după clase, stabilindu-se opt clase”. Hotărârea poartă data de 16 august 1864 şi a fost semnată printre alţii, de Petrache Stănescu – preşedinte al Consiliului municipalităţii, Costache Dănescu, Costache Maltezeanu, Scarlat Doicescu, Ion Stoichiade, Dimtrie Ene şi Stancu Ene.
„Rezultatele – scrie dr. Samarian – conform obiceiului românesc, n-au corespuns aşteptărilor. Antreprenorul, cu taxe mai mici şi-a scos banii desigur, cu câştig; primăria a scos abia 3963 de lei şi 10 parale”.
Aranjarea bâlciului era, ca şi astăzi, în sarcina Primăriei. De la un punct central, porneau o serie de uliţe, în raze, fiecare uliţă fiind destinată numai unui anumit fel de mărfuri (astăzi în bâlci este un fel de talmeş-balmeş, cum spune românul). Acest aranjament se păstra în fiecare an, astfel că se creiase un fel de vad şi fiecare negustor ţinea să ocupe acelaşi loc, adică vadul ce-şi făcuse în anii precedenţi, ştiind că aici va fi căutat de cumpărători şi în anul următor. În acest fel se creiase chiar un fel de drept de ocupaţie. Dacă un bâlcean n-ar mai fi venit, el îşi ceda locul unui alt negustor, din aceiaşi branşă, pe care-l lua oarecum sub garanţie. Când murea un bâlcean, în vad pe locul lui, era mare bătaie. Dr. Samarian dă şi un exemplu: Când a murit Costache Ştefan Brenda din Bucureşti, vadul lui a fost cerut de un vecin din bâlci, Ioan G.G. Palada, ca ceva ce i se cuvenea de drept, „în numele legilor Ţărei, fiindcă obiceiul în lipsă de lege, este lege”. Când Vasile Petre din Bucureşti n-a mai venit în bâlci, a cedat locul lui Nae Teodoru, iar când Samuiel Weinstock n-a mai venit locul lui a fost cedat lui Eduard Meşter.
Când venea un negustor nou, i se da loc la coada uliţei negustoriei lui, pentru că “de s-ar fi făcut altfel, ar fi fost mare buluc. Negustorii fără prăvălie, tărăbaşii, aveau uliţa lor. Şi pentru că bâlciul era prilej de negustorie iar nu de distracţii, în 1864, din 381 de negustori veniţi cu fel de fel de mărfuri, numai unul singur era venit cu <<comedie>> pentru distracţie”.
Poliţia bâlciului era asigurată de zece dorobanţi (jandarmii de astăzi), daţi de Prefectură, poliţia oraşului neavând nici un amestec. Jurisdicţia, în caz de conflict, o avea Subprefectura plăşii Borcea, deoarece bâlciul se făcea în afară de bariera oraşului, în extravilan – cum am spune astăzi.
Veneau la bâlci “negustori din toate unghiurile ţării: bogasieri, manufacturişti, hăinari, bumbăcari şi şalvaragii, mai ales din Bucureşti, braşovenii din Săcele şi Turcheş, din Braşov, dar şi din Bucureşti. Marchitanii, cojocarii, abagii din Ploeşti, Buzău. Olărie din Braşov. Săpunari şi pastramagii din Ploeşti. Rachierii din Ploeşti. Tărăbaşii din Bucureşti. Din localitate, ieşeau în bâlci toţi comercianţii, fiecare cu specialitatea lui, în special articolele de băcănie, cofetărie, micile cârciumi, catalogate ca bucătării, băuturi, tutunuri şi cafegii, mai toţi erau localnici”. Când a consemnat cele de mai sus, dr. Samarian avea şi lista celor 381 de bâlceni din anul 1864, ca şi din anii următori, veniţi cu fel de fel de mărfuri. Ce bine ar fi fost dacă s-ar fi păstrat. Am fi ştiut astăzi cine erau, de unde veneau şi ce vindeau în bâlci.
În bâlci “se făceau afaceri extraordinar de mari, pentru că la acest bâlci venea de se aproviziona toată populaţia judeţului şi toată populaţia de peste Dunăre, de până la Bazargic. Pe atunci nu exista nici cale ferată, nici alt centru mai potrivit, care să servească şi interesele celor de peste Dunăre. Din această cauză partea distractivă a bâlciurilor de astăzi (anii treizeci ai secolului trecut, dar şi din zilele noastre – n.ns.) nu exista pe atunci; exista numai treabă, negustorie. “

În articolul Bâlciul și centenarul orașului Călărași, ziarul “Țăranul” scria: “Bâlciurile sau iarmaroacele – cum sunt numite după un cuvânt de origine germană – au fost odinioară întruniri ale producătorilor cu scopul de a-și schimba mărfurile lor. Ca atare vechimea lor datează odată cu schimbul sau trocul.

Ele aveau loc la odată fixă intrată în obiceiuri și în timpul când producătorii puteau lua parte.

Bâlciurile au fost un stimulent pentru producătorii aceleiași mărfi, căci le trezea ambiția întrecerii și perfecționării produselor lor, fapt ce a contribuit într-o largă măsură la progresul civilizației.

Importanța iarmarocului totuși a scăzut cu timpul și aceasta odată cu așezarea vieții orășenești, cu crearea vadurilor la negustori și mai ales cu invenția monedei.

Sistemul monetar a înlocuit schimbul în natură, prin vânzarea – cumpărarea cu bani gata și pe credit.

Dacă s-a menținut iarmarocul până în ziua de azi, aceasta se datorește tradiționalismului adânc înrădăcinat în popor și mai ales faptului că și-au schimbat scopul.

Întradevăr, azi în bâlci se practică într-o scară mai redusă negoțul decât producțiunile artiștilor ce vin să distreze publicul. La rândul lor vizitatorii vin mai puțini după târguieli și mai mult după distracții.

Totuși, așa cum sunt ele, contribuiesc într-o largă măsură la viața economică a unui oraș, căci moneda circulă mult mai intens decât în orice altă perioadă din an.

Și tocmai aici vreau să mă opresc pentru a nu vorbi detailat de importanța locală a bâlciului, ci de o coincidență fericită a lui, în acest an cu serbarea centenarului capitalei județului nostru.

Dacă orașul serbează 100 de ani de la transformarea lui în reședință de județ, bâlciul ar putea serba peste 200 de ani numai la Călărași, după ce mai înainte a locuit la Stelnica iar mai înainte cu mai multe sute de ani, poate o vechime egală cu primele așezări în Ialomița, a locuit la Cetatea de Floci azi satul Piua – Petri.

Este ușor de conjecturat că orașul Călărași este nu numai cel mai frumos copil al bâlciului din regiunile ialomițene, dar sigur cel mai frumos copiul în viață.

Trebuie știut de toată lumea că bâlciul a dat naștere și dezvoltare orașului Călărași, împreună cu drumul spre Țarigrad prin cetatea Dârstorului.”

 

„Şi aşa a urmat acest bâlci – scrie dr. Pompei Gh. Samarian -, zeci de ani, din Duminica Sfintei Troiţe în Duminica următoare, până în 1828, când din cauza războiului ruso-turc, bâlciul a fost suprimat timp de 15 ani, până în 1843. Atunci a fost redeschis şi a durat 10 ani, până în 1853, când a fost iarăşi suspendat, tot din cauza războiului şi a ocupaţiei ruseşti, apoi a ocupaţiei turceşti şi austriece. A fost redeschis în 1858 din iniţiativa negustorilor localnici şi a celor din Bucureşti, fixându-i-se termen între 29 august şi 8 septembrie” şi cu mici excepţii, aşa a rămas până astăzi.
Tot dr. Samarian, luând ca an de referinţă 1864, ne oferă şi alte detalii despre organizarea bâlciului: „Pe atunci oborul oraşului era pe locul actualului Palat Administrativ (aşa se fixase prin planul ing. Scarlat Popovici din 1851- n.ns.). Bariera Sloboziei venea în dreptul străzii Rahova de astăzi. De aici, la dreapta, din dreptul chiristigiei domnilor Balcanschi, începeau livezile locuitorilor, cu vii şi pomi roditori, până dincolo de cimitirele actuale, spre Tir. La stânga era Fânăria, adică depozitul de fân al cavaleriei, după care venea islazul oraşului. Bâlciul se desfăşura aici, pe islaz, din dreptul prăvăliei de azi a domnului Iordanof (care se afla în fața sediului SRI, de astazi) spre gară şi spre cazarma artileriei.
Dincolo de Tir începea moşia Mărcuţei, Radu Negrului şi Vieroşul, arendate în 1864 de Costache Poenaru şi Costache Ionescu. Dincolo de islazul comunei era moşia Lichireşti, arendată lui Dimitrie Ene şi Ioan Dimancea. Pe aceste moşii se închiriau de către bâlceni, porţiuni de loc pentru păşunarea vitelor aduse la târg şi a cailor de transport”.
La acea vreme veniturile bâlciului se arendau de către primărie, prin licitaţie publică, care se ţinea primăvara, devreme. În 1864, licitaţiile s-au ţinut la 12, 13, 14 aprilie şi la 29 august, printre licitatori aflându-se: Nicolae Stoenescu, Dumitrache Dimancea, Badea şi Ilie Popescu, Dumitrache Mitulescu şi Dumitrache Iliescu, Ştefan Pribegeanu, Leibu Apfelbaum, Ştefan Gerogescu ş.a. Ultimul a oferit suma cea mai mare, 6753 lei şi a câştigat licitaţia.
Arendaşul avea drept să ia taxe „de la fiecare prăvălie, fixate prin contract, de la 4 lei şi 10 parale, până la 22 lei şi 10 parale. De la băuturi lua 24 parale la vadra de vin, 12 parale la ocaua de spirtoase şi 16 parale la o botilcă de vin de lux, rachiu, şampanie. Femeile cu lăzi mici, cu lucruri de casă, nu plăteau nimic. Venitul cel mare îl aducea taxa de 2 lei şi 10 parale de fiecare vită vândută.
Antreprenorul Georgescu, ca să poată încasa mai uşor taxa de pe vite a propus şi i s-a admis să înfiinţeze în obor „canţileria oborului de vite”, unde fiecare vânzător trebuia să-şi plătească taxa şi cumpărătorul să-şi primească biletul de proprietate. Inovaţia a prins şi a rămas până spre cel de-al doilea război mondial.
Tot de la dr. Samarian (apelăm la dr. Samarian deoarece el a văzut documentele din acei ani, din arhiva primăriei, documente care nu s-au mai păstrat şi deci, nu au mai ajuns până la noi) aflăm că: „În 1864, conform noii legi a autonomiei comunale, s-a dat în sarcina comunei o sumă de angarale, ca întreţinerea şcolilor, înfiinţarea unui serviciu sanitar de oraş, facerea unui cimitir etc (nimic nu-i nou sub soare, spre acelaşi lucru tinzându-se şi astăzi - n.ns.) Pentru asta trebuiau fonduri. Dimitrie Ene, primarul, şi prefectul Zosima nu îndrăzneau să pue taxe noi sau să mărească pe cele vechi, pentru că în toamnă erau alegeri noi pentru comună şi trebuia să menajeze pe cetăţeni (se întâmplă altfel astăzi? – n.ns). S-a făcut o adunare publică cu deputaţii mahalalelor şi s-au fixat taxe pe bâlcenii prăvăliaşi, de la 2 lei şi 10 parale până la 64 de lei, după clase, stabilindu-se opt clase”. Hotărârea poartă data de 16 august 1864 şi a fost semnată printre alţii, de Petrache Stănescu – preşedinte al Consiliului municipalităţii, Costache Dănescu, Costache Maltezeanu, Scarlat Doicescu, Ion Stoichiade, Dimtrie Ene şi Stancu Ene.
„Rezultatele – scrie dr. Samarian – conform obiceiului românesc, n-au corespuns aşteptărilor. Antreprenorul, cu taxe mai mici şi-a scos banii desigur, cu câştig; primăria a scos abia 3963 de lei şi 10 parale”.
Aranjarea bâlciului era, ca şi astăzi, în sarcina Primăriei. De la un punct central, porneau o serie de uliţe, în raze, fiecare uliţă fiind destinată numai unui anumit fel de mărfuri (astăzi în bâlci este un fel de talmeş-balmeş, cum spune românul). Acest aranjament se păstra în fiecare an, astfel că se creiase un fel de vad şi fiecare negustor ţinea să ocupe acelaşi loc, adică vadul ce-şi făcuse în anii precedenţi, ştiind că aici va fi căutat de cumpărători şi în anul următor. În acest fel se creiase chiar un fel de drept de ocupaţie. Dacă un bâlcean n-ar mai fi venit, el îşi ceda locul unui alt negustor, din aceiaşi branşă, pe care-l lua oarecum sub garanţie. Când murea un bâlcean, în vad pe locul lui, era mare bătaie. Dr. Samarian dă şi un exemplu: Când a murit Costache Ştefan Brenda din Bucureşti, vadul lui a fost cerut de un vecin din bâlci, Ioan G.G. Palada, ca ceva ce i se cuvenea de drept, „în numele legilor Ţărei, fiindcă obiceiul în lipsă de lege, este lege”. Când Vasile Petre din Bucureşti n-a mai venit în bâlci, a cedat locul lui Nae Teodoru, iar când Samuiel Weinstock n-a mai venit locul lui a fost cedat lui Eduard Meşter.
Când venea un negustor nou, i se da loc la coada uliţei negustoriei lui, pentru că “de s-ar fi făcut altfel, ar fi fost mare buluc. Negustorii fără prăvălie, tărăbaşii, aveau uliţa lor. Şi pentru că bâlciul era prilej de negustorie iar nu de distracţii, în 1864, din 381 de negustori veniţi cu fel de fel de mărfuri, numai unul singur era venit cu <<comedie>> pentru distracţie”.
Poliţia bâlciului era asigurată de zece dorobanţi (jandarmii de astăzi), daţi de Prefectură, poliţia oraşului neavând nici un amestec. Jurisdicţia, în caz de conflict, o avea Subprefectura plăşii Borcea, deoarece bâlciul se făcea în afară de bariera oraşului, în extravilan – cum am spune astăzi.
Veneau la bâlci “negustori din toate unghiurile ţării: bogasieri, manufacturişti, hăinari, bumbăcari şi şalvaragii, mai ales din Bucureşti, braşovenii din Săcele şi Turcheş, din Braşov, dar şi din Bucureşti. Marchitanii, cojocarii, abagii din Ploeşti, Buzău. Olărie din Braşov. Săpunari şi pastramagii din Ploeşti. Rachierii din Ploeşti. Tărăbaşii din Bucureşti. Din localitate, ieşeau în bâlci toţi comercianţii, fiecare cu specialitatea lui, în special articolele de băcănie, cofetărie, micile cârciumi, catalogate ca bucătării, băuturi, tutunuri şi cafegii, mai toţi erau localnici”. Când a consemnat cele de mai sus, dr. Samarian avea şi lista celor 381 de bâlceni din anul 1864, ca şi din anii următori, veniţi cu fel de fel de mărfuri. Ce bine ar fi fost dacă s-ar fi păstrat. Am fi ştiut astăzi cine erau, de unde veneau şi ce vindeau în bâlci.
În bâlci “se făceau afaceri extraordinar de mari, pentru că la acest bâlci venea de se aproviziona toată populaţia judeţului şi toată populaţia de peste Dunăre, de până la Bazargic. Pe atunci nu exista nici cale ferată, nici alt centru mai potrivit, care să servească şi interesele celor de peste Dunăre. Din această cauză partea distractivă a bâlciurilor de astăzi (anii treizeci ai secolului trecut, dar şi din zilele noastre – n.ns.) nu exista pe atunci; exista numai treabă, negustorie. “

În articolul Bâlciul și centenarul orașului Călărași, ziarul “Țăranul” scria: “Bâlciurile sau iarmaroacele – cum sunt numite după un cuvânt de origine germană – au fost odinioară întruniri ale producătorilor cu scopul de a-și schimba mărfurile lor. Ca atare vechimea lor datează odată cu schimbul sau trocul.

Ele aveau loc la odată fixă intrată în obiceiuri și în timpul când producătorii puteau lua parte.

Bâlciurile au fost un stimulent pentru producătorii aceleiași mărfi, căci le trezea ambiția întrecerii și perfecționării produselor lor, fapt ce a contribuit într-o largă măsură la progresul civilizației.

Importanța iarmarocului totuși a scăzut cu timpul și aceasta odată cu așezarea vieții orășenești, cu crearea vadurilor la negustori și mai ales cu invenția monedei.

Sistemul monetar a înlocuit schimbul în natură, prin vânzarea – cumpărarea cu bani gata și pe credit.

Dacă s-a menținut iarmarocul până în ziua de azi, aceasta se datorește tradiționalismului adânc înrădăcinat în popor și mai ales faptului că și-au schimbat scopul.

Întradevăr, azi în bâlci se practică într-o scară mai redusă negoțul decât producțiunile artiștilor ce vin să distreze publicul. La rândul lor vizitatorii vin mai puțini după târguieli și mai mult după distracții.

Totuși, așa cum sunt ele, contribuiesc într-o largă măsură la viața economică a unui oraș, căci moneda circulă mult mai intens decât în orice altă perioadă din an.

Și tocmai aici vreau să mă opresc pentru a nu vorbi detailat de importanța locală a bâlciului, ci de o coincidență fericită a lui, în acest an cu serbarea centenarului capitalei județului nostru.

Dacă orașul serbează 100 de ani de la transformarea lui în reședință de județ, bâlciul ar putea serba peste 200 de ani numai la Călărași, după ce mai înainte a locuit la Stelnica iar mai înainte cu mai multe sute de ani, poate o vechime egală cu primele așezări în Ialomița, a locuit la Cetatea de Floci azi satul Piua – Petri.

Este ușor de conjecturat că orașul Călărași este nu numai cel mai frumos copil al bâlciului din regiunile ialomițene, dar sigur cel mai frumos copiul în viață.

Trebuie știut de toată lumea că bâlciul a dat naștere și dezvoltare orașului Călărași, împreună cu drumul spre Țarigrad prin cetatea Dârstorului.”