SECVENȚE DIN ISTORIA JANDARMERIEI

CĂLĂRĂȘENE

În fiecare an, la 3 aprilie, se sărbătorește ZIUA JANDARMERIEI,  marcându-se astfel, momentul când, în anul 1850, domnul Moldovei Grigore Alexandru Ghica, a aprobat hotărârea Divanului Obștesc, semnând actul de înființare a jandarmeriei: “Legiuirea pentru reformarea Corpului slujitorilor în jandarmi”.

Dar nu despre istoricul jandarmeriei, în general, mi-am propus să scriu, ci despre jandarmeria călărășeană, care a a împlinit în urmă cu două zile 124 ani de când în capitala județului Ialomița de atunci, orașul Călărași, în baza Legii asupra Geandarmeriei rurale, promulgată prin Decretul Regal nr. 30 din 1 septembrie 1893, lua ființă Compania de jandarmi a județului Ialomița (devenită Legiunea de jandarmi Ialomița, după apariția Legii Jandarmeriei Rurale, la 1 aprilie 1929). Conform acestei legi se înființa pentru prima dată Inspectoratul General al Jandarmeriei (condus de un general), care avea în subordine patru inspectorate de circumscripție (regionale) situate în orașele de reședință ale Corpurilor de Armată – București, Galați, Craiova și Iași -, comandate de către un ofițer cu gradul de maior. Aceste inspectorate de circumscripție erau organizate pe companii, corespunzătoare unui județ. În fiecare județ, prefecții reprezentau autoritățile superioare ale unităților de jandarmi, în materie de siguranță și ordine publică, iar din punct de vedere al misiunilor de poliție judiciară, jandarmii se subordonau judecătorilor de instrucție și procurorilor.

Atunci când, în anul 2010, a apărut ediția a treia a Monografiei municipiului Călărași, am decis ca în cadrul capitolului Instituții militare și de justiție să introduc și cele două arme care își au locul în cadrul Ministerului Afacerilor Interne: Pompierii și Jandarmeria, deși informațiile pe care le aveam despre cele două arme nu acopereau în totalitate istoria instituțională a acestora.

Timpul scurs de atunci a adăugat noi informații despre istoria Jandarmeriei călărășene, unele dintre acestea publicate în articole din presa locală, altele pe pagina de Facebook sau pe blogul personal.

Astăzi, grație ziarelor care au apărut la Călărași începând chiar cu momentul înființării Companiei de Jandarmi Ialomița, și care au ajuns în posesia noastră cu sprijinul părintelui Adrian Lucian Scărlătescu din Urziceni și a d-lui George Stoian din Slobozia, motiv pentru care le adresăm mulțumiri publice, putem prezenta unele aspecte mai puțin cunoscute din istoria jandarmeriei călărășene (ialomițene).

În Anuarul Ministerului de Interne scos la data de 16 aprilie 1895, Compania de jandarmi Ialomița, înființată la 1 aprilie 1895, este înscrisă dar nu are evidențiați comandantul (un căpitan cf. Legii) și ajutorul (un locotenent).

Conform art 14 din  legea jandarmeriei rurale avem înscris efectivul și cadrele pentru fiecare companie. Județul Ialomița de atunci, care avea 7 plăși, are înscrise 8 stațiuni (secții), câte una pentru fiecare plasă și una pentru reședința județului, orașul Călărași. Numărul jandarmilor călări pentru aceste stațiuni era de 3 sergenți majori plutonieri, 8 sergenți ca șefi de stațiuni și 24 jandarmi, iar ca jandarmi pedeștri 1 sergent și 3 jandarmi. Totalul jandarmilor era de 39. La rubrica observații se face mențiunea: La fiecare reședință de județ, în afară de cei 3 sergenți majori plutonieri, va fi: un sergent călare, un sergent pedestru, 3 jandarmi călări și 3 jandarmi pedeștri. De asemenea, la fiecare subprefectură sau reședință de plasă, va fi: un sergent călare și 3 jandarmi călări. La fiecare comună rurală va putea fi o stațiune de jandarmi, care va avea un caporal cap de stațiune. Numărul jandarmilor va fi de unu, doi sau mai mulți, până la minimum unul de suta de familii. (să nu vă faceți iluzii că acest număr prevăzut de lege a fost atins vreodată la nivelul județului Ialomița de atunci)

Dacă Aureliu V. Ursescu, în al său Anuar al județului Ialomița din anul 1906, ne spune că: „La 29 mai 1895 s-a angajat cel dintâi jandarm pentru compania județului Ialomița, conform legei din 1 septembrie 1893”, ziarul „Ialomițeanul” nr. 17 din 21 mai 1895, ne informează că: „D. căpitan Iancu Ghimpa, comandantul jandarmeriei rurale, a sosit în Călărași chiar în ziua de 18 mai.

Îi urăm bună - venire, plini de bucurie că județul Ialomița a avut distinsa onoare d-a i se desemna un asemenea demn comandant al jandarmeriei.”

De la primul comandant, căpitanul Iancu Ghimpa, care a rămas în funcție până la 20 aprilie 1896 și până la desființarea jandarmeriei în anul 1948, în fruntea Companiei de Jandarmi Ialomița, devenită din 1929 Legiunea de Jandarmi Ialomița, s-au perindat mulți ofițeri, unul mai destoinic decât celălalt (Aureliu V. Ursescu ni-i dă pe primii 8, care au ocupat această funcție până la 10 februarie 1906, unul dintre aceștia Frank Mawr ocupând funcția de 2 ori, între 1 decembrie 1897 – 23 aprilie 1900 și 5 decembrie 1902-10 februarie 1906). Ceea ce voi prezenta în continuare, sunt câteva secvențe din activitatea jandarmeriei călărășene, secvențe care scot în evidență aspecte ale activității jandarmilor, dar mai ales poziția pe care o ocupa comandantul jandarmilor într-un oraș dominat de armată: trei regimente militare (uneori chiar patru), un batalion de grăniceri, din 1925 o secție de pompieri militari etc.

26 octombrie 1896. După cum aflăm din ziarul „Gazeta Ialomiței” din 27 octombrie 1896, Regele și regina merg la Constanța. Între oficialitățile ce au întâmpinat familia regală la gara Ciulnița s-a aflat și comandantul jandarmilor, căpitan  I. T. Ulik. Regele s-a întreținut cu oficialitățile prezente, întrebându-l și pe cpt. I.T. Ulik despre numărul jandarmilor, iar pe cei de față dacă este bună această instituție. Regele a zis: „Este bună instituția aceasta, nu-i așa?”, iar cei de la ziar ne spun că răspunsul nu putea fi decât afirmativ.

Pentru a urmări lucrările la portul Constanța, la 23 octombrie 1901, regele trece din nou la Constanța. La stațiile Lehliu, Ciulnița, Mărculești și Fetești erau postați câte doi jandarmi și mulțime de cetățeni.

În ziua de 4 mai 1908, familia regală vizitează din nou orașul Călărași. Deplasarea de la Chiciu până în portul Călărași se face cu vaporul „Domnița Florica”. În cadrul măsurilor de siguranță luate de autorități notăm faptul că circulația trăsurilor a fost întreruptă, iar pe ambele maluri ale Borcei de la port și până la Gura Borcei (Chiciu) erau postate echipe duble de grăniceri și jandarmi rurali.

Ziarul „Deșteptarea Ialomiței” din 6 iunie 1913, ne informează că în urmă cu zece zile Regele Carol I și Regina Elisabeta, împreună cu principesele Elisabeta și Maria, au trecut la Constanța. La Ciulnița au ieșit în întâmpinare autoritățile locale și județene. Prefectul județului împreună cu comandantul jandarmilor din județ, căpitanul D. Constantinescu, atunci când trenul a oprit la Ciulnița, au fost invitați de rege în trenul regal, însoțind pe Majestățile Lor până la gara Saligny unde au fost întâmpinate de prefectul județului Constanța, Irimescu.

Regele Carol I s-a înapoiat de la Constanța, luni, 3 iunie 1913, singur și a fost întâmpinat în gara Fetești de prefect și comandantul jandarmilor, care s-au urcat în trenul regal și l-au însoțit pe rege până la gara Dâlga. 

La 25 mai 1916, regina Maria, însoțită de principesele Elisabeta și Maria au vizitat Călărașiul. Între oficialitățile care au întâmpinat-o pe regină la gara Călărași, s-au aflat prefectul județului Mihail Berceanu, primarul orașului Sima Niculerscu, comandantul regimentului 5 de cavalerie și căpitanul Constantinescu, comandantul companiei de jandarmi. Ordinea în oraș, pe tot timpul vizitei, a fost asigurată, după cum ne informează ziarul „Adevărul” din 27 mai 1916, mulțumită polițaiului Dumitrescu și căpitanului de jandarmi Constantinescu – comandantul Companiei de jandarmi Ialomița.

La 27 septembrie 1931, ziarul „Biruința” ne informează că „în locul d-lui maior Cornea mutat la Constanța, a fost numit comandant al Legiunii de Jandarmi Ialomița d. maior Mânecuță un distins ofițer din corpul jandarmeriei.”

În același număr al ziarului găsim articolul „Ne pleacă un om”, în care citim: „Ultimele știri anunță mutarea din județul nostru, a d-lui maior Horia Cornea, de la Legiunea de Jandarmi Ialomița la Inspectoratul Jandarmeriei din Constanța.

Nu știm dacă schimbul acesta convine intereselor de carieră a d-lui Cornea, care poate este obligat să treacă prin toată filiera funcțiunilor, dar știm cu certitudine, că întreg orașul și județul regretă sincer plecarea lui; prietenii, ca și cei care l-au cunoscut puțin, aveau față de fostul comandant al Legiunii o simpatie vădită, o atracțiune, simțăminte justificate de firea celui care pleacă; un om înzestrat cu un suflet cum puțini se găsesc, mai cu seamă în aceste timpuri de materialism excesiv (Câtă asemănare cu prezentul pe care-l trăim și care este dominat de același materialism feroce-n.ns.); maiorul Cornea pleacă unde-l cheamă interesele; locuitorii acestui județ îl roagă să nu-i uite, ori de câte ori s-ar afla de ei, și-l roagă ca, pe măsură ce-i va îngădui timpul, să vie să-i mai vadă.”

În ziarul “Biruința” nr. 2 din 16 ianuarie 1935, este prezentat comandantul Jandarmeriei ialomițene: “Ordinea la sate – siguranța averii și persoanei cetățenilor -, sunt încredințate jandarmeriei rurale în fiecare județ.

În județul Ialomița corpul acestei poliții rurale are norocul să aibă în frunte pe un om identificat cu misiunea sa, dublat de un om distins și european în înțelesul occidental al cuvântului.

Domnul Maior Richard Georgescu - Comandantul Legiunei de Jandarmi Ialomița, în scurtul timp de când conduce această instituție, a dovedit că este stăpân pe misiunea sa, și ca urmare – autorii furturilor și delictelor se descoperă la timp – din care cauză – infractorii ori și-au luat lumea în cap, ori înfundă pușcăria.

 Opinia publică este mulțumită de mâna de fier ce conduce jandarmeria ialomițeană.

Urăm județului nostru să se bucure încă mult timp de aptitudinile de apărător al ordinii publice, al siguranței persoanelor și averilor, aptitudini ce le posedă Domnul Maior Richard Georgescu.”

Câteva săptămâni mai târziu, același ziar, în numărul din 7 februarie 1935, prezintă “O mare captură a jandarmeriei. Arestarea vestitei bande de hoți de vite, condusă de Vasile Moldoveanu, care a băgat groaza în populație. Răsplătirea jandarmilor care au operat arestările”.

Astfel, aflăm că: “Încă din toamna anului trecut, județele Ialomița, Brăila, Tulcea și Constanța, erau terorizate de o bandă de hoți de vite, care operau cu atâta dibăcie, încât prinderea lor, părea aproape imposibilă. Odată cu venirea în fruntea jandarmeriei ialomițene a d-lui maior Richard Georgescu, D-sa fiind informat la timp despre isprăvile acestei bande, a dispus intensificarea cercetărilor și urmăririlor, care au dus la frumoasa captură, redând populației terorizate și jefuite, liniștea necesară.

Timp de 40 de zile, neobosiții și vrednicii jandarmi sub energica conducere a șefilor de secții de la Fetești și Țăndărei, au urmărit travestiți, pe cei 17 faimoși bandiți, până la capturarea lor”.

După capturare, comandantul Legiunii a trimis inspectorului general al Jandarmeriei un raport amănunțit, solicitând citarea prin ordin de zi a vrednicilor săi subalterni: jandarmii plutonieri majori Stanciu Constantin și Barbu Mihai – șefii celor două secții; plutonierii Bălan Gh., Neagu Ion, Mărcănescu Mihalache, Gropineanu Sava, Pană Petrache, Sulică Gh., Cotruță Gh., Enică Ion; sergenți instructor Radu Marin, Mihuț Constantin, Vacă Marin, Ceapraz Voicu și soldații Căpățână Ignat, Gheorghe Constantin, Țingan Ilariu, Câmpeanu Gheorghe.

Alți hoți de vite, care aveau ca șef un măcelar din Călărași și acționau în zona Călărași – Fetești, au fost arestați prin eforturile șefului de post de la Șocariciu, plutonier Crăciun Constantin, unul dintre cei mai buni ofițeri de poliție din Legiunea de jandarmi. 

Cam în aceiași perioadă o bandă de spărgători țigani care se ascundeau în păpurișul bălții Ceacu, a fost urmărită și prinsă, datorită curajului și inteligenței plutonierului Bratosin Ion. Pe lângă 17 cai, piei de oaie, covoare, lână, plăpumi etc, la percheziția efectuată au fost găsite revolvere și peste 60 de cartușe netrase.

Ziarul “Sirena” din 1 ianuarie 1936, ne prezeintă un alt șef al jandarmeriei ialomițene, căpitanul N. Ștefănescu care “și-a legat numele de județul nostru printr-o activitate care a dus, dacă nu la stârpirea totală a infracțiunilor, dar cel puțin la scăderea numărului lor.

Venind aci de vre-o doi ani de zile, a dat cea mai frumoasă organizare serviciului de menținere a ordinei și paza avutului locuitorilor din întregul județ.

Colindând satele, a infiltrat în subalternii săi, în primul rând, spiritul de disciplină și respect față de autorități, pe care aceștia, emancipați cum se credeau, îl uitaseră.

 Prin conferințe ținute pe secții și la Legiune, le-a înmulțit cunoștințele profesionale, pentru ca să fie cât mai legal utili societății și i-a lecuit pe unii, care credeau că nu ei sunt în slujba societății, ci locuitorii trebuia să le fie slugi sau supuși.

În anul ce a trecut, activitatea Legiunii de jandarmi dovedește o muncă intensă, atât din partea d-lui căpitan Ștefănescu, cât și a ofițerilor subalterni, cu șefii secțiilor și posturilor de jandarmi.

Pentru toate infracțiunile cercetate, s-au dresat actele legale respective și cu vinovații – dacă a fost cazul -, au fost trimiși forurilor competente.

D-l Prefect al județului, șeful legal al poliției din întregul județ, a știut ce cere fiecăruia din colaboratorii d-sale și de aceea am ajuns în situația ca, fiecare din aceste servicii să poposească cu îndeplinirea legală a datoriilor pentru care ființează.

D-l căpitan N. Ștefănescu și subalternii d-sale, au dreptul deci la recunoștința populației județului, la grija căreia a vegheat și va continua să vegheze.”

Despre “Un șef activ. D-l maior Marin Ionescu – comandantul Legiunii de jandarmi Ialomița”, scrie ziarul “Glasul Bărăganului” din 31 iulie 1940: “La comanda Legiunii de jandarmi Ialomița, se află de câtva timp distinsul militar, care este D-l maior Marin Ionescu.

Plin de tact și cu multă experiență D-sa își îndeplinește îndatoririle cu multă conștiinciozitate. În special în ce privește menținerea ordinii publice, paza și poliția satelor și a orașelor, totul se petrece în cea mai bună orânduire, sub îndrumarea directă și privegherea atentă a d-lui maior Marin Ionescu.

Ne-am putut convinge personal de această stare de lucruri, la fața locului, ca unii ce cutreierăm satele ialomițene în cercetarea profesiunii noastre. Peste tot ordine desăvârșită și vigilență activă. Șefii de posturi și de secții, cum și subalternii lor, își fac în mod desăvârșit  datoria.

Ordinea și liniștea staelor din județul nostru, sunt o realitate.

 Îl felicităm călduros pe d-l maior Marin Ionescu și-i dorim să stea cât mai multă vreme la conducerea Legiunii de jandarmi a județului nostru.”

Așa după cum vă este cunoscut din anul 2005 Inspectoratului Județean de jandarmi Călărași, i-a fost atribuită denumirea onorifică „General de brigadă Barbu Pârâianu”. Despre generalul de mai târziu, devenit Inspector General al Jandarmeriei, în anul 1934, am scris destul de mult, mai aprofundat chiar în urmă cu un an. Așa cum am scris și altă dată, deși gorjean la origine, viitorul general, a activat, tânăr locotenent fiind, chiar în curtea unde astăzi funcționează Inspectoratul de Jandarmi Călărași care-i poartă numele. Pe lângă documentele din arhivele militare, ne confirmă acest lucru și ziarul “Deșteptarea Ialomiței” din 16 octombrie 1911, în care citim că: „Doi ofițeri din armata germană de la Koblentz, care se cunoșteau cu d. colonel Negrutz de la manevrele imperiale germane, anume locotenentul Berhausen și sublocotenentul Nieder-hoferr, înapoindu-se de la Constantinopol, au făcut o vizită d-lui colonel Negrutz – comandantul regimentului 5 Ialomița nr. 23, în ziua de 14 octombrie, unde au fost primiți cu mari onoruri și ospătați la popota ofițerilor din garnizoană.

În ziua de 15, ofițerii oaspeți însoțiți de d. locotenent Pârâianu, au vizitat Prefectura, Tribunalul și Gimnaziul local.”

Ajuns general și Inspector General al Jandarmeriei Române, Barbu Pârâianu, va reveni pe meleagurile unde a activat ca tânăr locotenent, cu prilejul vânătorii regale din luna noiembrie 1934, organizată pentru regele Carol al II-lea și fiul său Mihai Mare Voevod de Alba Iulia, în pădurile Bazarghideanu și Putineiu, de pe raza comunei Perișoru. Din suita regală a făcut parte și generalul Barbu Pârâianu – Inspector General al Jandarmeriei.

Așa cum ne informează ziarul „Biruința” din 11 noiembrie 1934, vânătoarea a avut loc într-o zi de duminică, iar sâmbătă seara în gara Seceleanu (astăzi stația Mărculești) a sosit ministru de interne Ion Inculeț „cu reprezentanți ai Siguranței Generale și ai Jandarmeriei pentru a lua toate măsurile pentru paza Suveranului și reușita vânătorii.”

 Din același ziar aflăm că „Pe tot timpul vânătorii, paza M.S. Regelui a fost făcută de echipe de polițiști și jandarmi, puse direct sub conducerea col. Todoruț – Inspectorul Jandarmeriei Constanța (căruia i se subordona Legiunea de Jandarmi Ialomița), maior Richard Georgescu – comandantul Legiunii de Jandarmi Ialomița și polițai Badac.”

Pe lângă articolele închinate inspectorului general al jandarmeriei la numirea în această funcție și la trei ani de la numire, ziarul “Biruința” din 16 ianuarie 1935, publică Ordinul de zi al Inspectorului General al Jandarmeriei, general Barbu Pârâianu, adresat și jandarmilor călărășeni: “De ziua Anului Nou, gândul meu se îndreaptă către voi - ofițeri, personal civil, reangajați și soldați -, distinși colaboratori din toate unghiurile țărei unde v-ați găsit, care m-ați ajutat în greaua misiune ce mi s-a încredințat – și pe care nu am putut-o duce la bun sfârșit decât numai împreună, urându-vă din tot sufletul sănătate și spor la muncă.

În îndeplinirea serviciului vostru de agenți și ofițeri de poliție - ați avut de luptat cu greutăți și privațiuni destul de mari, pe care eu le cunosc și numai datorită spiritului vostru de abnegație și devotament ați putut să le înfruntați cu bărbăție, divedind că sunteți jandarmi -, ostași desăvârșiți – și oricând țara poate conta pe voi.

Să nu uitați că misiunea voastră în sate, ca organe de poliție, însărcinate cu ordinea și siguranța teritoriului, este o misiune de mare încredere, la care suntem datori să răspundem cu mândrie și demnitate.

Păstrați același devotament șefilor voștri, faceți-vă datoria în cinste și legalitate – deviză ce trebuie să aibă fiecare jandarm – căci numai așa veți binemerita de la Patrie.

Cu convingerea ce o am în voi toți colaboratorii mei vă zic: La mulți ani!

                                         Inspector General al Jandarmeriei,

                                                           General, B.Pârâianu” 

                                                        

Vineri, 8 februarie 2019, domnul Adrian Cioflâncă, istoric, specialist în istoria evreilor, dar mai ales a evenimentelor de la începutul anilor patruzeci ai secolului trecut, legate de evrei, a vizitat ,municipiul Călărași în scopul de a localiza în teren spațiile în care au fost plasați evrei aduși cu trenul, de la Iași la Călărași, la începutul  lunii iulie 1941. Am discutat cu domnul Cioflâncă atât înaintea sosirii în Călărași, cât și după terminarea vizitei, al cărei rezultat l-a satisfăcut pe deplin, chiar dacă dintre spațiile căutate doar unul mai este încă în picioare.

Imediat după postarea pe facebook a fotografiilor efectuate la Călărași, informațiile au fost preluate de nespecialiști și aruncate în spațiul public. 

N-am să dezvălui nimic din cele discutate cu domnul Cioflâncă, așteptând postarea materialului promis, dar mai ales cartea, rezultat al cercetării în arhivele CNSAS, unde au ajuns documentele adunate de securitate cu privire la acest subiect, dar și în Arhivele Naționale de la București și mai ales, Iași.

În continuare materialul postat pe facebook în 30 iunie 2017, cu precizarea că cel puțin din documentele pe care eu le-am văzut nu rezultă de nicăieri că cele două trenuri au plecat din Iași spre Muntenia: 

Astazi un material despre un subiect sensibil, despre care s-a mai scris, atât de către specialiști, dar mai ales de catre amatori  interesati mai mult de senzațional decat de adevarul istoric.
În anii de după 1990, au curs râuri de cerneală despre cele două trenuri ale morții plecate din Iași, dintre care unul a ajuns la Călărași, în ziua de 6 iulie 1941.
Fiind un subiect sensibil, o lungă perioadă de timp am evitat de a așterne pe hârtie ceea ce am reușit să adun în urma cercetărilor efectuate. O discuție purtată cu ceva vreme în urmă, cu dl Viorel Mayer, ziarist din Israel, care citise ceea ce a consemnat Ionela Stănilă pe adevărul.ro, despre trenurile morții și m-a sunat să-mi spună că i-a plăcut ceea ce am afirmat și că dumnealui știe că –citez din memorie – „călărășenii s-au purtat frumos cu evreii, atât oamenii de rând cât și autoritățile”’ și că ar dori ca în semn de recunoaștere să propună „înfrățirea Călărașiului cu un oraș din Israel”, ne-a determinat să așternem pe hârtie rândurile care urmează.
Initial nu s-a cunoscut destinația celor două trenuri, după cum mărturisea col. Captaru Dumitru, fostul prefect al judetului Iași, în ziua de 20 mai 1947, în fata judelui Cab. 8 instrucție al Tribunalului Militar C. 2 A., cpt. mag. Zaharescu Ion. Din adresa nr. 8820/13 septembrie 1941 a Ministerului Afacerilor Interne către Parchetul Curții Marțiale al Comandamentului II Teritorial, aflăm că un transport urma să fie îndreptat către Tg. Frumos, iar celălalt la Podul Iloaiei, dar pentru că „Comandamentul German nu permite ca transportul de 2530 evei evacuați de la Iași să fie debarcați la Tg. Frumos,… conform dispoziției D-lui Ministru subsecretar de Stat, s-a dat ordin Prefecturii județului Iași, ca acest transport să fie îndreptat spre Călărași-Ialomița”.

Nu vom insista asupra parcursului trenului, subiectul fiind deja foarte cunoscut, ci vom prezenta ceea ce au consemnat documentele care s-au păstrat, dar și supraviețuitorii, despre ceea ce s-a întâmplat din momentul când trenul a sosit în gara Călărași, unde „li s-a dat să bea câte un ceai după dispoziția dlui prefect” - după cum nota în raportul său asupra modului cum a decurs transportul evreilor din Tg. Frumos la Călărași, sublt. de rezervă Triandaf Aurel de pe lângă Legiunea Mobilă Jandarmi Iași - și unde s-a încheiat „’chinuitoarea călătorie în care au pierit mii de oameni nevinovați”.
Dacă la 30 iunie 1941, la plecarea din Tg. Frumos, sublt. de rezervă Triandaf Aurel primise ordin ca, împreună cu un subofițer și 30 jandarmi, să ia în primire „un număr de 35 vagoane cu 2530 evrei spre a-i transporta la lagărul de concentrare Călărași”, la sosirea în ziua de 6 iulie 1941, același sublt. constata prin proces-verbal că „în stația Călărași s-a debarcat din trenul de evrei venit de la Iași, un număr de 1011 (una mie unsprezece) evrei în viață, 69 (șaizeci ș nouă) evrei muribunzi și 25 (douăzeci și cinci) morți.
La operația debarcării au asistat domnul prefect Mihail Ștefănescu, domnul colonel Romano Victor din partea Garnizoanei Călărași, domnul maior Nicolescu Gheorghe, comandantul P.S. Regimentul 23 Infanterie, maior Ionescu Marin, comandantul Legiunii de Jandarmi Ialomița, domnul medic primar al județului Ialomița (Aurel Mihăilescu – n.ns. N.Ț.) și domnul șef al Poliției, Movilescu”.
Evreii în viață și cei muribunzi au fost predați ofițerului de zi pe corp al Regimentului 23 Infanterie.
De menționat ar fi faptul că față de aceste cifre, pe care le considerăm oficiale, toate celelalte surse de care avem cunoștință, dau alte cifre decât cele consemnate în procesul-verbal mai sus menționat. Astfel, într-o declarație, dată în fața acuzatorului public D. Săracu, Ianu Naftule menționa că au fost debarcați „un număr de 25 morti și 38 grav bolnavi, iar vii au fost 1058”. Adam Simantov, martor ocular, din Călărași, nota că la deschiderea vagoanelor erau de față toți șefii instituțiilor locale ale regimului antonescian, în frunte cu prefectul, colonelul Nica, iar grupa de ostași a descărcat în total 1021 de „iudeo-comuniști” ieșeni, dintre care 21 cadavre și 69 muribunzi, iar Silviu Dragomir scria într-un articol în „”Cotidianul” că: „La destinație (gara Călărași) au ajuns 776 evrei din cei 1900”.
Diferența de la 1729, câți au plecat din Tg. Frumos, au murit, fiind debarcați pe traseu: 654 cadavre la Tg. Frumos; 327 cadavre în gara Mircești; 300 cadavre la Săbăoani; 47 cadavre la Roman; 10 cadavre la Mărășești și 40 cadavre la Inotești.
Și referitor la comportamentul autorităților locale părerile sunt diferite, cele date la cald, la scurta vreme de la evenimente, fiind mult mai acide decât ale celor care și-au spus punctul de vedere peste ani de la producerea evenimentelor. Astfel, Ilie Ghenovici declara că Nicolae Pascu, președinte al Tribunalului Ialomița „a salvat de la moarte, în iulie 1941, sute de evrei din trenul morții, ajunși la Călărași, prin intervenția personală și făcând uz de autoritatea sa de președinte al Tribunalului”. (Dosar MAI nr. 39258).
De altfel, pe baza dovezilor strânse, sora sa, dna Niculina Făiniță, îmi scria cu ani în urmă: „Faptele umanitare ale fratelui meu Nicolae Pascu, au fost prezentate prin Federația Comunităților Evreești din România la Ambasada Israel și de acolo au fost transmise Tribunalului din Israel care cercetează astfel de fapte pentru a i se acorda Diploma de Drept al Popoarelor”.
„Drumul de la gară până în curtea regimentului” – declara ing. Israel Schleier înaintea acuzatorului public Mihail Popilian – „a fost un spectacol înfiorător: oameni goi, abia târându-se, nemâncați, arși de sete și căldură, cu răni purulente care nu au fost pansate de opt zile, și cu sângele coagulat pe corp, care nu mai aveau o înfățișare de oameni.
Am văzut trecători care au început să fugă îngroziți de apariția acestui convoi.
Am fost închiși în remiză (de beton armat – n.ns.N.Ț.) fără ca cineva dintre comandanții regimentului căruia am fost predați, să aibă atâta omenie și să dea acestor muribunzi apă de băut. Deabia dimineața au venit delegații comunității evreești a orașului, care au început să se ocupe de noi.
De dimineață au fost scoși din remiză câțiva zeci de morți. Supravegheați și tratați ca ultimii criminali, am fost internați parte într-un lagăr, parte am rămas în remiză, iar 100 de intelectuali și 100 de copii, în câte o sinagogă a orașului
Regimul pe care ni-l aplica căpitanul Pitiș, comandantul lagărului, era îmbunătățit numai pentru deținuții care puteau să-i facă daruri, din cele sosite între timp de la familiile lor. În scurtă vreme sursa de îmbogățire a căpitanului fiind invidiată de un alt căpitan de la Legiunea de jandarmi, ofițer de rezervă și profesor de liceu (numele nu-l cunosc), acesta a dat dispoziții că nimeni nu poate părăsi lagărul fără escortă.
Din când în când venea câte un ofițer german (sas) care vorbea perfect românește și care controla dacă nu se aplică un regim prea dulce.
Deabia la sfârșitul internării noastre la Călărași, când autoritățile au fost informate că nu suntem chiar criminali de ultimul rând ci cetățeni pașnici, după cum ne-a spus prefectul județului într-o cuvântare, regimul nostru s-a ameliorat”.
În depoziția martorului Nathan Goldstein, audiat în ziua de 28 martie 1945, de către acuzatorul public av. Mhail Popilian se consemna că: „La Călărași, trebuie să relevez că am întâlnit și oameni de suflet și anume pe comandantul lagărului căpitanul Pitiș, medicul orașului dr. Lupașcu și agenții sanitari, ajutorii d-rului Lupașcu, care au dat asistență medicală bolnavilor.
În lagărul de la Călărași am stat până la 30 august 1941, când am fost duși cu trenul cu pază militară până la Iași, unde am fost puși în libertate”.
A doua zi dimineață, 7 iulie 1941, președinții celor două comunități evreești din Călărași ( de rit spaniol și de rit occidental), S. Schor și Elias B. Elias, au fost primiți la locuința prefectului Mihail Ștefănescu, unde li s-a comunicat măsurile luate: „morții, muribunzii și o parte din cei mai în putere au fost trimiși la cimitirul evreesc; răniții și bolnavii au fost internați în spital; restul se aflau sub pază, cazați în cele două sinagogi. Organizarea subzistenței cădea în sarcina evreilor localnici”.
Aminteam la început de numărul morților găsiți în vagoane, la sosirea trenului în stația Călărași. Din procesul-verbal încheiat de medicul primar al județului Ialomița, dr. Aurel Mihăilescu și medicul primar al orașului Călărași, dr. Ion Lupașcu, în scopul îndeplinirii formalităților de înmormântare a celor 25 cadavre debarcate din trenul cu care au fost evacuați evreii din Moldova la Călărași, aflăm că „moartea lor a fost naturală, nu în urma vreunei violențe”, și se datora următoarelor afecțiuni: congestie pulmonară, uremie, artrită supurată, asistolie cardiacă, hemoragie cerebrală, pneumonie lobară, nefrită cronică, miocardită, flegmon apendicular etc.
Din același document aflăm că „identificarea cadavrelor s-a făcut pe baza declarațiilor tovarășilor de călătorie” iar „din cauza stării unora dintre cadavre intrate în stare de descompunere”, ceea ce constituia un pericol pentru starea sănătății locuitorilor, se dorea înmormânarea cât mai gabnică a acestora.
Datorită bolilor contractate pe drum, dar și stării precare de sănătate, mulți din cei sosiți vor deceda în locurile de cazare din Călărași. Astfel, la 8 iulie 1941, conform procesului – verbal încheiat, se constată decesul a 14 persoane; la 10 iulie moare la una din sinagogile din oraș David Marcovici; la 12 iulie la școala dn Măgureni este anunțată moartea a doi evrei, iar la 23 iulie Marin Idel; la lagărul din str. Spitalului, nr. 42-45 moare David Iancu David la 19 iulie, Iancu Waserman și Strulovici Laizer, la 22 iulie, David Iancu la 23 iulie și Aba Fogel la 8 august.
Deși în documentele oficiale se vorbea de lagărul de concentrare de la Călărași, vom observa că nu a existat așa ceva, evreii aduși de la Iași fiind cazați în mai multe locații,toate numite lagăre: cazarma reg. 23 Infanterie, școala din Măgureni, cele două sinagogi și magaziile J. Finți din str. Spitalului nr. 42-45.
Interesant este că în chiar ziua în care sosea trenul cu evrei de la Iași, Prefectura județului Ialomița solicita medicului primar al orașului Călărași să ia imediat măsuri pentru vizita medicală ce o va organiza celor 2.800 suspecți evrei și locuitori din județul Tulcea, care soseau la Călărași, în scopul de a feri orașul de eventuale epidemii.

                                Sinagoga din str. 6 Martie (Sf. Nicolae) nr. 42

                                                  Școala din Măgureni

La 14 iulie 1941, dr. Ion Lupașcu comunica medicului Aurel Mihăilescu că „în ziua de 13 iulie a.c. activitatea la lagărul evreilor evacuați a constat în numeroase deschideri de flegmoane și din și mai numeroase pansamente. Nefiind secondat decât de un singur ajutor cererile de tratamente fiind numeroase și timpul limitat, n-am avut timp să întocmesc tabelul celor tratați. Activitatea s-a desfășuat între orele 15,00-19,30, până când întreg materialul avut la dispoziție s-a epuizat. Au mai rămas mulți netratați, lipsindu-ne materialul necesar.
Vă mai putem raporta că internaților de la Măgureni li s-au dstribuit efecte, celor de la Reg. 23 Infanterie li s-au distribuit în parte, iar pentru restul distribuirea este în curs așa că, după ce voi stabili cu dl căpitan Pitiș, comandantul lagărului modalitățile, se va proceda la îmbăierea lor...Paie pentru așternut, celor din lagăr li s-au dat aproape insuficient, celor de la Măgureni încă nu.
Nu s-a dat nici săpunul necesar spălatului și nici vase pentru fiert apa și spălatul rufelor. De asemenea apa, fiind adusă cu o saca mică de la Borcea este neîndestulătoare aproape pentru băut, nicidecum pentru fiert”.
Pentru că numărul bolnavilor ce necesita îngrijire era foarte mare, la 20 iulie 1941, dr. Ion Lupașcu solicită prefectului să aprobe să fie ajutat și de Mayer Iulius - student la medicină în anul IV și de Nathan Goldstein – farmacist.
La 1 august1941, comunitatea evreilor din Călărași, prin delegatul să S. Schor, se adresa prefectului județului aducându-i la cunoștință că în spitalul județean erau câțiva bolnavi, care din lipsă de medic radiolog nu puteau fi vindecați, unii dintre ei căzând de pe malul lagărului Finți și solicita să autorizeze ca aceștia să fie trimiși la București pentru a fi internați în spitalul evreesc „Iubirea de oameni”, unde puteau avea îngrijirea necesară
Determinat de „învinuirile ce se aduc acestui serviciu de lipsă de înțeles față de evreii evacuați de la Iași”, la 12 august 1941, dr. Lupașcu raporta medicului primar al județului că: „Până în ziua de 11 iulie a.c. nu s-a putut da nici o asistență medicală bolnavilor lipsind complet materialul sanitar. Până la această dată s-a procedat la tunderea și petrolizarea evacuaților și etuvarea efectelor…
Intrucât îmbrăcămintea este atât de redusă încât nici nu s-ar putea spune că au vreo îmbrăcăminte, iar mulți dintre ei fiind completamente goi n-au putu fi îmbăiați. De asemenea nu s-a putut face nimic pentru a le amenaja o odihnă mai omenească. Nedându-le paie dorm pe cimentul gol. În ultimele zile s-au adus paie însă cantități atât de insuficiente că încă nu s-ar putea spune că dorm altfel decât tot pe ciment.
În timpul zilei se utilizează pentru necesitățile fiziolgice latrină de campanie amenajată în dosul lagărului, dar în timpul nopții aceste necesități se făceau în garajul unde sunt adăpostiți peste tot locul. În ultimul timp li s-a procurat hârdaie pentru timpul nopții. Evident că în asemenea condițiuni micile plăgi căpătate în timpul drmului s-au agravat formându-se gangrene, flegmoane, începuturi de gangrene etc. Luând contact cu comunitatea israelită aceasta mi-a pus la dispoziție materialul necesar de pansamente în ziua de 11 ulie a.c.
In aceiași zi am procedat la trierea a 38 bolnavi mai gravi…, în ziua de 12 iulie a.c. am procedat la deschiderea a 6 flegmoane și la tratamentul a 7 bolnavi mai greu…
In număr de 15 dintre ei necesitând intervențiuni chirurgicale și tratamente mai serioase au fost internați în spital”.
La 16 august 1941, prefectul județului cere medicului primar al orașului să cerceteze, împreună cu comandantul lagărului cpt. Pitiș și să dea aviz pentru cei care erau bolnavi și nu puteau munci.
Din răspunsul transmis la 20 august aflăm că în lagărul de la Sinagoga occidentală erau: apți pentru munci ușoare – 2, inapți pentru munci – 37 și aveau nevoie de tratamente speciale – 11; în lagărul de la Sinagoga spaniolă situația se prezenta astfel: apți pentru munci ușoare – 6; inapți pentru munci – 35 și având nevoie de tratamente speciale - 5 ; în lagărul de la magaziile Finți erau inapți pentru munci – 39 și 5 aveau nevoie de tratamente speciale.
Din documentele care s-au păstrat în arhivele călărășene nu rezultă câți dintre evreii aduși de la Iași s-au mai întors în locul de unde au plecat.

ENIGMA A FOST DEZLEGATĂ.

La ultima postare despre așa zisul „Palat al Poștei, construit pe vremea regelui Carol I, singurul care se mai păstrează” (vezi, Doamne!, de ce minunăție are parte Călărașiul și nu știe să o folosească), am prezentat dovezi indubitabile că această clădire nu a fost construită pentru instituția poștei, ci este o clădire particulară, în care Poșta a funcționat plătind chirie ca orice chiriaș. Scriam atunci că mai trebuie doar să știm cine a fost proprietarul clădirii și cum a ajuns aceasta în administrarea primăriei. Astăzi suntem în măsură să vă prezentăm și documentele care dovedesc cine era proprietarul clădirii și cum a ajuns aceasta în administrarea primăriei.

Ziarul „Viitorul Ialomiței” din 17 februarie 1913, ne informează că „cu începere de la Sf. Gheorghe poșta se va muta din casele d-lui Catu Doicescu în casele d-lui senator Alexandru Bădulescu” (fost fruntaș de seamă al Partidului Conservator din Ialomița, deputat și prefect al județului Ialomița). Pentru că probabil, în timpul războiului nemții au folosit clădirea fără a plăti chiria necesară, în anul 1919, ziarul „Deșteptarea Ialomiței” din 10 martie anunța că „oficiul poștal se va muta de la Sf. Gheorghe în casele moștenitorilor defunctului Stoianescu, pe care le-ar fi luat cu chirie pe timp de 5 ani și pe prețul de 5500 de lei anual”, pentru a reveni apoi în numărul din 20 aprilie cu informația că „imobilul succesorilor Ath. Stoianescu (fost lider al Partidului Național Liberal din Ialomița, deputat, senator, prefect al județului Ialomița și primar al orașului Călărași) fiind găsit impropriu pentru oficiul poștal, în acest scop a fost închiriat imobilul d-lui Alex I. Bădulescu”, de fapt, imobilul în care oficiul poștal funcționa, așa cum am aflat în postarea anterioară de la fostul oficiant poștal Ilie Ioan. În aceste case, oficiul PTT Călărași va funcționa până spre anii 1965-1966, fiind chiriașul principal al imobilului, așa după cum glăsuiesc documentele.

În baza decretului 92/1950, imobilul în cauză, având ca proprietar pe Sofia Bădulescu (Alexandru Bădulescu decedase, între timp), a fost propus pentru naționalizare, dar probabil, pentru că avea un chiriaș principal așa de important, acesta nu a fost naționalizat.

Din dosarul întocmit de Circumscripția financiară Călărași pentru a urmări plata taxelor și impozitului cuvenit primăriei orașului, rezultă că oficiul poștal a rămas aici, așa cum am amintit, până spre anii 1965-1966 și că acesta plătea chiria direct primăriei pentru a acoperi impozitul pe clădiri, ADAS și fondul de 70 %. Aflăm acest lucru din cererea prin care Sofia Bădulescu, care locuia în București, pe strada Căderea Bastiliei nr. 5, etaj 2, ap. 13, proprietară a imobilului din orașul Călărași, strada București nr. 193, solicita verificarea debitului ce reprezenta impozitul pe clădiri, primăria comunicându-i că acesta trebuie plătit.

Din declarația de impozit pe anul 1952, aflăm că în imobil, construit numai din cărămidă, fără beton,  funcționa oficiul PTT, iar spațiile erau folosite după cum urmează: cele 7 încăperi de la subsol, în suprafață de 138 mp, pentru arhivă, magazie de materiale și acumulatori pentru telegraf; parterul, avea 5 camere și o sală, în suprafață de 152 mp, folosite ca birouri, iar etajul I, cu aceleași încăperi, în suprafață de 130 mp, folosite tot pentru birouri. Pentru încălzire erau folosite două sobe de teracotă, iar dușumelele erau din scânduri de brad. Imobilul avea o vechime de peste 60 de ani, ceea ce înseamnă că fusese construit cam prin anii 1890-1892 sau poate chiar mai devreme.

La 5 mai 1976, Alexandra Bădulescu și Maria Sofia Cîrjan, succesoare ale defunctei Sofia Bădulescu, se adresa Consiliului Popular al municipiului Călărași, informând că posedă, în municipiul Călărași, str. București nr. 193, un imobil în stare de degradare, care în decursul unui an nu a putut fi utilizat și nici organele municipiului Călărași nu au repartizat acest imobil, pentru a servi oricărei locațiuni.

Din acest motiv, ruga ca pe anul financiar 1976 să fie scutite de plata impozitului pe clădiri,  arătând că prin petiție separată au oferit acest imobil Consiliului Popular al municipiului Călărași.

Din referatul întocmit de serviciul de specialitate al Consiliului Popular, s-a constatat că imobilul în întregime era ocupat de Spitalul Călărași, conform repartiției emisă de Consiliul Popular cu nr. 14229 din 11.XII.1975 și deci, era producător de venituri din clădiri.

Datorită problemelor pe care le aveau cu acest imobil, moștenitoarele lui Alexandru și Sofia Bădulescu, au hotărât să doneze acest imobil Consiliului Popular al municipiului Călărași.

Așa se face că prin actul de donație autentificat la Notariatul de Stat din Călărași sub nr. 1108 din 17 iulie 1976, Cîrjan Ștefan, Bădulescu Alexandra și Cîrjan Maria, domiciliați în București, strada Căderea Bastiliei, nr. 5, etaj 2, ap. 13,  donau Consiliului Popular al municipiului Călărași, imobilul situat în Calea București nr. 193, compus din construcție în suprafață de 207,84 mp și teren aferent 500 mp, având următoarele vecinătăți: Nord – Bălășeu Gh, Est – Rozemblat Lizet, Vest – strada Eliade Rădulescu și Sud – strada București.

Donația era acceptată de Nicolae Ioan, domiciliat în strada Grivița nr. 172, secretar al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al municipiului Călărași, în baza deciziei nr. 364 din 29 septembrie 1976 a Consiliului Popular al județului Ialomița.

Odată donat Consiliului Popular al municipiului Călărași, prin decizia nr. 53 din 14 aprilie 1977 a Comitetului Executiv se decidea ca imobilul în cauză să fie transmis din administrarea Consiliului Popular al municipiului Călărași în administrarea E.G.C.L., instituție specializată în administrarea fondului locativ de stat.

Predarea-primirea s-a făcut prin proces verbal, la data de 26 mai 1977, de către Nedelcu Petre din partea Consiliului Popular al municipiului Călărași și Iacob Lorel din partea E.G.C.L.

Din acest moment, proprietar al imobilului fiind Consiliul Popular al municipiului Călărași, imobilul a fost dat spre folosință diverselor instituții, până după evenimentele din decembrie 1989, când încet încet a fost abandonat, ajungând în starea pe care o cunosc toți locuitorii municipiului nostru și nu numai.

CONCLUZIA: IMOBILUL DIN STRADA BUCUREȘTI NR. 193 NU A FOST CONSTRUIT CA PALAT DE POȘTĂ, CI ESTE O CASĂ PARTICULARĂ, PROPRIETARII FIIND SOFIA ȘI ALEXANDRU BĂDULESCU. DUPĂ MODELUL CLĂDIRII ÎN CARE FUNCȚIONEAZĂ DIRECȚIA DE CULTURĂ, ACEASTĂ CLĂDIRE AR TREBUI SĂ SE NUMEASCĂ NU „POȘTA VECHE” CI „CASA BĂDULESCU”.

9 OCTOMBRIE 1890. A DOUA VIZITA  A REGELUI CAROL I LA CĂLĂRAȘI.

Am scris de-a lungul timpului despre toate vizitele famiuliei regale a României la Călărași, începând cu cea din 1866 când Carol I era doar domnitor al României și terminând cu cea din 1926, a regelui Ferdinand și a reginei Maria. Cei ce doresc să vadă aceste materiale pot cerceta colecțiile ziarelor „Pământul” (un întreg serial) și „Actualitatea de Călărași” sau postările mele pe Facebook și pe blogul istoriaregăsită.blogspot.com. Sigur că, cercetări ulterioare au adus noi informații cu privire la aceste vizite, pe care le investighez încă. Probabil că, toate aceste informații vor fi strânse într-o carte, caere se va intitula chiar Familia regală și Călărașii, carte la al cărei plan încă gândesc. Informațiile noi depistate, vom încerca să vi le prezentăm, în viitoare postări, tuturor celor dornici să afle noi amănunte despre istoria acestor meleaguri.

Atunci când am scris despre vizita efectuată de regele Carol I, însoțit de principele moștenitor Ferdinand, la Călărași (moment amintit pentru prima dată în cuvântarea rostită la dezvelirea statuii aceluiași rege, în anul 2001), ne-am bazat în special pe amintirile fostului director al Gimnaziului Știrbei Vodă, gimnaziu pe care regele l-a vizitat, dar în care s-a strecurat și o greșeală. Amintindu-și peste ani, G.V. Constantinescu, director al gimnaziului la acel moment, scrie că era vorba despre prima vizită și că regele a trecut prin Călărași, în drumul spre inaugurarea podului peste Dunăre de la Fetești-Cernavodă, prilej cu care a vizitat și liceul asistând la lecția de limba franceză, la clasa a treia. Tot acolo este amintit și faptul că regele a fost „găzduit într-o cameră, aranjată turcește, a caselor marelui proprietar Marinache Popescu, tatăl lui Leon Popescu, fostul proprietar al teatrului liric”. Fără să-mi arog merite necuvenite, trebuie să mărturisesc că această informație, deși nu era inedită, atunci a fost aruncată pentru prima dată în spațiul public. Că alții au preluat-o ulterior și au descoperit „cu totul întâmplător” că Leon Popescu este fiul lui Marinache Popescu și s-ar fi născut la Călărași (situație, din punctul meu de vedere, nelămurită încă, deroarece nașterea acestuia nu este consemnată în registrul de născuți, care s-a păstrat. Și este greu de crezut că, Marinache Popescu, viitor mare proprietar și figură de seamă a conservatorilor călărășeni nu și-ar fi înregistrat copilul la starea civilă sau cu ocazia botezului, la biserică.), este o cu totul altă problemă.

Întradevăr, era vorba despre prima vizită în calitate de rege (Carol I mai vizitase Călărașii în 1866, când era domnitor al României), dar nu la ducere spre inaugurarea podului ci la întoarcerea de la inaugurare, după cum rezultă din cea mai amplă prezentare a acestei vizite, făcută de Monitorul Oficial al României nr. 157 din 13(25) octombrie 1890, pe care vă invităm să o lecturați în continuare.

„București, 12 octombrie.

Marți, 9 octombrie, la orele 6 ½ seara, M.S. Regele împreună cu A.S.R. Princepele Ferdinand, însoțiți de d. general Manu, președinte al Consiliului de Miniștri, de D. Lahovari, ministrul de externe și de D. Marghiloman, ministrul lucrărilor publice, sosiră cu un tren special în gara Călărași, ce era împodobită cu drapel, covoare, verdeață și înțesată de populația mai întregului oraș răspândită împrejurul ei și prin stradele laterale ce, deși noapte, alergaseră înaintea suveranului spre a-i arăta nespusa-i bucurie pentru că dânsul binevoise să viziteze capitala județului Ialomița.

Majestatea Sa, coborându-se din vagon, fu întâmpinat de prefect în capul autorităților locale. O gardă de onoare din regimentul 23 dorobanți cu drapel și muzică dete onorurile. Comandantul regimentului cu corpul ofițeresc era așezat               la flancul drept al gărzii. Primarul orașului după ce înfățișă Majestății Sale, potrivit obiceiului, pâinea și sarea, citi următoarea cuvântare:

                           <<Majestate,

Poporul călărășean, vă întâmpină cu entuziasm.

Dânsul vă oferă, prin mine, pâinea și sarea ca semn al deosebitei dragoste și devotament ce păstrează către Tron și Dinastie.

Fiți binevenit în orașul nostru, Sire, împreună cu A.S.R. Principele Moștenitor și dorim să aveți o plăcută amintire din timpul petrecut între noi, după cum și noi cu multă nerăbdare și bucurie am așteptat pe Majestatea Voastră și pe A.S.R. Principele Moștenitor.

Să trăiți Majestate!

Să trăiască M.S. Regina!

Să trăiască A.S.R. Principele Moștenitor.>>

La aceste cuvinte, Regele răspunse arătând deplina-i mulțumire pentru călduroasa și strălucita primire ce i se făcea.

D-nii senatori și deputați ai județului, cum și proprietarii și comercianții cei mai interesați veniseră asemenea pentru a depune respectuoasele lor închinăciuni la picioarele Capului Statului.

În salonul gării adăstau multe doamne din societatea cea mai aleasă, care fură prezentate Auguștilor vizitatori și care le oferiră numeroase buchete de flori.

După aceasta, Majestatea Sa și Alteța Sa Regală se suiră în trăsura ce li se pregătise încărcată de buchete, și, în strigătele înflăcărate a mii de oameni, porni în pas, căci trăsura nu putea să meargă altfel, atât populația se îmbulzea împrejurul ei, la biserică unde ascultă un Te Deum, străbătând orașul foarte frumos luminat.

Apoi, Majestatea Sa, împresurat de nenumărați cetățeni ce-l salutau cu frenetice urale, se îndreptă spre casa D-lui Popescu (Marinache – n.ns. N.Ț.), mare proprietar din județ, unde-și luă cartierul.(subl.ns. N.Ț.).

La orele 7 ½, se dete un prânz (mai degrabă, o cină, fiind seară –n.ns. N.Ț.), la care au luat parte D-nii miniștrii, D. prefect, D. primar, D-nii senatori și deputați ai județului ce se aflau în oraș, D. președinte al Consiliului județean, președintele tribunalului, proprietari și comercianți din cei mai însemnați, în total 40 de persoane.

Către sfârșitul mesei, primarul orașului ținu următoarea cuvântare:

                                   <<Majestate,

În numele orășenilor mulțumim Majestății Voastre pentru deosebita onoare ce ne-ați făcut de a veni în mijlocul nostru.

Cu mult dor ei au așteptat pe Majestatea Voastră!

De când ca Domnitor al țării ați vizitat acest oraș, sunt acum 24 de ani, multe evenimente au trecut peste țară.

Aceste evenimente au adăugat un nou șir de mărgăritare la Coroana ce încinge fruntea Majestății Voastre, mărgăritare care se datorează vitejiei și înțelepciunii Majestății Voastre.

Neatârnarea și Regalitatea sunt cele mai prețioase din aceste mărgăritare.

Cum vă găsiți în mijlocul lor, cetățenii călărășeni au ocaziunea de a mulțumi  Majestății Voastre de tot ce ați făcut pentru țară și mai cu seamă pentru orașul nostru care, prin sprijinul Majestății Voastre, a fost înzestrat cu drumul de fier. (era vorba despre calea ferată Ciulnița-Călărași, care lega orașul nostru de capitala țării – n.ns. N.Ț.).

Să  trăiți Majestate!

Să trăiască M.S. Regina!

Să trăiască A.S.R. Principele Moștenitor!>>

Îndată după acestea, Majestatea Sa răspunse:

<<Adevărat, 24 de ani au trecut de când n-am fost în Călărași și cu atât mai mare este bucuria mea cu cât am putut veni împreună cu Moștenitorul Tronului, după serbarea pe Dunăre, în mijlocul Domniei Voastre, spre a mă convinge de dezvoltarea și progresul orașului, care va lua un nou avânt prin lucrările de pe Borcea (Se referea la operațiunea de dragare a brațului Borcea – n.ns. N.Ț.), care sper că în curând vor fi isprăvite.

Mulțumindu-vă de simțămintele ce ne exprimați și de călduroasa primire ce ne-ați făcut, închin acest pahar pentru prosperitatea frumosului și bogatului județ Ialomița și în sănătatea orășenilor care ne-au dat dovezi netăgăduite de dragoste și de credință.>>

Unanime urale și strigări: Să trăiască Regele mulți și fericiți ani, urmară toastul regal.

A urmat cuvântul generalului Manu, președintele Consiliului de Miniștri, peste care trecem, neavând legătură cu județul Ialomița și orașul Călărași, după care... „la orele 8 ½ o impunătoare manifestație veni înaintea localului primăriei, unde avusese loc prânzul.

Majestatea Sa, ieșind în balcon să o privească, D. Nicolau, unul din cei mai însemnați orășeni, vorbi în numele cetățenilor, arătând fericirea ce o simt că văd pe rege în mijlocul lor, sub a cărui domnie orașul s-a ridicat așa de sus, prin tot felul de îmbunătățiri pe care le datorește puternicului sprijin al Majestății Sale.

În urmă se făcu o măreață retragere cu facle.

După aceasta, ilustrul nostru Suveran și Augustul său nepot au mers pe jos prin străzile cele mai importante, înconjurați de cei mai principali cetățeni și de mulțimea ce nu se săturase a-i privi și de a-i aclama, iar la orele 10 ½ se retraseră la cartierul regal.

A doua zi, la orele 9 ½ dimineața, M.S. Regele și A.S.R. Principele Ferdinand, însoțiți de D. general Manu, președintele Consiliului, de D-nii miniștrii Lahovari și Marghiloman, de D. general Barozzi, șeful Casei militare regale, de D. prefect și de primarul orașului, a mers la cazarma regimentului de dorobanți, unde a fost primit de șeful regimentului, locotenent colonel Ionescu. Trupa, alcătuită dintr-o companie, având muzica și ofițerii regimentului la flancul drept, era așezată în hala de exerciții. După ce regele a trecut pe dinaintea frontului, trupa a executat mânuirea armelor, focuri și câteva mișcări din școala de companie.

 Regele apoi, a primit defilarea și vizită cazarma, unde i-au fost prezentați toți ofițerii, cum și magazia și luându-și ziua bună de la ofițeri, mulțumi comandantului regimentului pentru frumoasa ținută a trupei și preciziunea cu care s-au executat toate mișcările.

De la cazarmă, Majestatea Sa merse la școala de fete, unde a fost primit de directoare, care a oferit buchete Regelui și Principelui, de revizorul școlar și de profesoare; fetele au cântat imnul. Apoi, Suveranul a vizitat clasele unde a pus deosebite cestiuni și, rămânând satisfăcut, a arătat D-nei directoare înalta sa mulțumire.

De la școala de fete, Suveranul merse la noua școală de copii a comunei, care nu este încă locuită, o cercetă cu deamănuntul și rămase satisfăcut de chipul cum este împărțită și clădită (autorul consemnărilor se referă probabil, șla școala de băieți nr. 2, care s-a construit chiar în acel an – n.ns. N.Ț.).

Trecu în urmă pe la malul Borcei, unde a văzut cheiul și locul unde are să se facă debarcaderul.

După aceasta, Regele se îndreptă spre gimnaziul real, unde a fost primit de director împreună cu tot corpul profesoral și, intrând în sala de recepție, aci directorul a rostit un discurs. Majestatea Sa mulțumind cu bunăvoință pentru sentimentele ce i se exprimau, trecu prin clase unde puse deosebite întrebări, atât în clasele gimnaziale cât și în cele primare, care se aflau în același local.

De la liceu, Regele merse la spitalul județean unde a inspectat cu mare interes atât camerele în care zăceau bărbații, cât și acelea ale femeilor. Aici a fost primit de medicul șef al spitalului, cum și de ceilalți medici. A inspectat asemenea și băile ce sunt bine întocmite și cuvinte de adevărată mulțumire a adresat pentru felul cum sunt îngrijiți bolnavii, cât și pentru buna stare în care a ținut spitalul.

Apoi se duse la temniță, unde a fost întâmpinat de D. procuror al tribunalului care i-a dat deslușiri asupra deținuților. Majestatea Sa a binevoit să facă mai multe grațieri.

De la temniță, Regele, la orele 11 ½, se întoarse la cartierul regal (Casa Ana și Marinache Popescu – n.ns. N.Ț.) spre a primi o delegație a orășenilor care venea să-i mulțumească pentru părinteasca îngrijire ce a avut față cu interesele și propseritatea orașului și a județului, și mai cu seamă pentru adâncirea Borcei.

Cu acest prilej un membru al delegației a citit adresa de mai la vale subscrisă de cei mai notabili locuitori ai Călărașiului:

                             <<Majestate,

Guvernul Majestății Voastre a luat măsuri ca să se adâncească gura Borcei.

Noi, orășenii, ne împlinim o sacră datorie de a aduce Majestății Voastre respectuoasele noastre sentimente de recunoștință, că sub Domnia Majestății Voastre, ilustrată prin atâtea fapte mărețe, s-a realizat această dorință veche a noastră pe care am avut-o încă de la 1852, când s-a fondat orașul.

Mărit fie numele Majestății Voastre pentru grija ce aveți privitoare la dezvoltarea acestui oraș și soarta sa. Să vă dăruiască ani mulți pentru fericirea poporului nostru, cum și M.S. Reginei și A.S.R. Principelui Moștenitor.>>

La orele 12 ½ se dete un dejun la care au luat parte 40 de persoane. În timpul mesei, D. prefect Constantin Filitis, ridică un toast prin care arată cât ialomițenii erau de recunoscători Majestății Sale că, împreună cu Moștenitorul Tronului, veniseră să petreacă în acest județ, ce odinioară era un câmp pustiu, pe când astăzi e unul din județele cele mai bogate ale României, căci drumul de fier și celelalte ajutoare, dobândite sub binecuvântata de Dumnezeu Domnie a regelui Carol I i-au dat mijloace întru a-și lua zborul pe drumul propășirei și al avuției, asigurând pe Suveran de devotamentul fără margini și de dragostea fierbinte a populației din județul Ialomița și a sfârșit exprimând dorința ialomițenilor ca drumul de fier de la Slobozia să se lege cu Urziceni.

Regele mulțumi cu o vădită bucurie sufletească.

Apoi, la ora 1 ½, merse la gară unde-l așteptau toate autoritățile, un mare număr de proprietari și comercianți, cum și doamne ce-i oferiră buchete.

Aci, după ce arătă tuturor cât a fost de viu mișcat pentru strălucita primire ce i se făcuse lui și moștenitorului Coroanei, însărcină pe D. prefect să arate județenilor, iar pe D. primar orășenilor că timpul cât l-a petrecut la Călărași va fi pentru dânsul o scumpă aducere aminte. După aceasta Regele, împreună cu Alteța Sa Regală, luându-și rămas bun de la cei de față, se sui în trenul regal și porni spre Sinaia”.