CONSTRUCȚIA ȘCOLII NR. 2 DE FETE DIN CĂLĂRAȘI

Atunci când dl Constantin Tudor a postat materialul despre construcția în timp record a Casarmei Pompierilor, într-o postare spuneam că în aceiași perioadă s-a mai construit Palatul Administrativ și Școala nr. 2 de fete.

Astăzi voi prezenta modul în care s-a construit Școala nr. 2 de fete (astăzi, Școala “Țopescu”).

Din memoriul întocmit de avocatul Procop Demetrescu, care reprezenta Primăria în procesul cu C. Gheeorghiu, relativ la construcția localului școlii de fete nr. 2, care s-a judecat la Tribunalul Ialomița, aflăm că: “Fiind absolută nevoie de a se construi un local pentru școala nr. 2 de fete, pentru a nu se mai plăti chirii enorme pentru niște localuri improprii, Consiliul comunal din anul 1892 a dispus construcția unui asemenea local, pentru care scop s-a efectuat cheltuiala necesară în bugetul anului financiar 1892-93, cheltuială care s-a și aprobat de autoritatea superioară.

În scopul execuțiunei acestui vot al Consiliului, Dl primar de atunci, a însărcinat pe arhitectul comunei să elaboreze planurile, devizele și caietele de sarcini pentru localul de școală ce urma a se construi”.

Arhitectul s-a conformat și la 20 februarie 1892, trimitea primăriei planurile, devizele și caietul de sarcini, precizând că școala urma să se ridice pe terenul situat în dosul bisericii Sf. Împărați, iar la 20 mai 1892, Ministerul de Interne (aici doresc să fac o precizare: atât în perioada antebelică cât și interbelică, administrația a fost parte componentă a Ministerului de Interne, iar primăria nu putea face nici o mișcare și cheltui nici un leu fără aprobarea acestui minister)  comunica că: “Consiliul tehnic superior a aprobat planul și celelalte piese cu oarecare modificări”.

Pe baza acestei aprobări a fost ținută licitația, care s-a adjudecat asupra lui C. Gheorghiu, cu care s-a încheiat la 20 noiembrie 1892, contractul prin care acesta se obliga “a executa construcțiunea localului școlii de fete nr. 2, după planurile și piesele relative, pe locul indicat pe plan, adică în curtea bisericii Sf. Împărați”.

C. Gheorghiu a început aprovizionarea cu materialele necesare, primăria plătindu-i suma de 14.256 lei în contul materialului aprovizionat. În luna aprilie 1893 s-au început săpăturile la fundațiile localului de școală “pe terenul ce formează curtea bisericii Sf. Împărați din Volna, cu această ocaziune se observă că terenul nu este curățit de rămășițele morților îngropați după vremuri în el”.(situație întâlnită și astăzi, destul de des, lucrările fiind stopate, până la elucidarea situației). Informat de această situație, prefectul județului a oprit continuarea lucrărilor de construcție, măsură care a fost comunicată și primăriei în fruntea căreia se afla o Comisie Interimară, la 7 mai 1893. Măsura a fost aprobată și de ministrul de interne, cu condiția de a se supune chestiunea în deliberarea Consiliului comunal. Consiliul comunal, recent ales, a desemnat pe Constantin Nenișor să studieze chestiunea și să-și prezinte opinia.  Acesta, în referatul întocmit la 24 iunie, arată că contractarea lucrării cu C. Gheorghiu s-a făcut în mod neregulat, două fiind neregularitățile principale: prima, că planurile construcței n-au fost supuse aprobării Consiliului de Igienă și a doua că aprobarea licitației nu s-a făcut de majoritatea consiliului. Pe baza referatului, Consiliul comunal prin încheierea nr. 102 din 26 iunie 1893, a dispus a se supune chestiunea deliberării Consiliului de avocați ai statului, spre a decide dacă este loc de desființare a contractului. Consiliul de avocați, prin încheierea 546 din 8 iulie 1893, declară că este de părere că se poate cere desființarea contractului din cauză că nu s-a observant cele două neregularități amintite. Pe baza acestui aviz, Consiliul comunal prin încheierea nr. 120 din 19 iulie 1893, dispune a se cere de la justiție desființarea contractului dintre C. Gheorghiu și primărie. Intentarea acțiunii este aprobată și de Ministerul de Interne, iar avocatul a deschis proces la Tribunalul Ialomița, care a declarant de nul contractul relativ la construcția școlii de fete nr. 2. Antreprenorul C. Gheorghiu a făcut recurs, iar Tribunalul a decis la 19 februarie 1894 “să se facă o expertiză în privința daunelor suferite de către C. Gheorghiu prin oprirea sa de a mai continua lucrarea”. Abia la 25 mai 1896, Tribunalul Ialomița dă sentința, obligând primăria să plătească antreprenorului suma de 4.500 lei, plus dobânda de la intentarea procesului și 500 lei cheltuieli de judecată. Procesul va continua la Curtea de Apel București.

Construcția școlii nefiind posibilă în curtea bisericii Sf. Împărați, la 3 septembrie 1894, Prefectura județului Ialomița, solicita primarului să convoace Consiliul comunal pentru a se ocupa de alegerea unui nou local (era vorba despre teren) care să îndeplinească conform Regulamentului pentru construcția localurilor de școală, următoarele condiții: “să fie în centrul cartierului Volna și pe strada București, să aibă întindere îndestulătoare pentru a se putea face plantație pe el, să fie un teren uscat și pe care să nu se adune apele”. Fiind o chestiune de o importanță capitală pentru oraș, cerea maxima urgență.

Și totuși, abia la 3 aprilie 1896, Consiliul comunal se întrunește în ședință extraordinară, pentru a lua în discuție “chestiunea construirii școlii nr. 2 de fete, în centrul Volnei și pe calea București, precum și a cumpărării terenului necesar pe care urmează a se construi această școală, deoarece comuna nu posedă nici un loc al său propriu pe care să construiască această școală”. Primarul prezintă consilierilor toate demersurile întreprinse până la acel moment și anume: încheierea nr. 48 din 23 ianuarie 1895, prin care primarul era autorizat ca împreună cu medicul, inginerul comunei și revizorul școlar să aleagă terenul necesar, în cartierul Volna și pe calea București; adresa nr. 142 din 1 martie 1895, a revizorului școlar al județului Ialomița, prin care acesta se pronunța că este bine să se construiască localul de școală pe locurile lui Iancu Gheorghe, Tudorache Dumitru Vochița și Chivu Grigore, situate toate pe calea București, în centrul cartierului Volna, înlesnind copilelor frecventarea școlii; adresa nr. 37 din 2 martie 1895, a medicului orașului prin care arăta că din punct de vedere igienic locurile respective sunt proprii pentru construirea unui local de școală; ofertele proprietarilor celor trei locuri, care formau un singur corp în formă de patrulater, cu o suprafață de 2.000 mp. Primarul a expus consilierilor faptul că “construcțiunea localului de școală nr. 2 de fete, se impune în mod imperios întrucât actualele localuri de școală în care învață copilele fiind particulare, luate cu chirie, sunt improprii pentru școală, nefiind nici încăpătoare și nici igienice, situate la centre unde nu înlesnesc comunicațiunei copilelor din care cauză mai ales iarna, multe din ele zile și săptămâni întrerup cursul școlar”.

Analizând toate documentele prezentate de primar, Consiliul comunal decide ca primarul să cumpere terenurile în cauză, iar inginerul comunei să formeze planul definitiv al construcției și dacă va trebui modificat planul tip să-l modifice, făcând în același timp caietul de sarcini și devizul cantitativ, în care să fixeze și prețurile unitare. La 17 aprilie 1896, Ministerul de Interne comunică că aprobă cumpărarea celor trei locuri cu prețul total de 16.000 lei.

Întrunit în ședință extraordinară la 25 aprilie 1896, Consiliul comunal aprobă planul tip trimis de ministrul Instrucțiunii Publice, după care urma să se construiască localul școlii de fete nr. 2, caietul de sarcini și devizul cantitativ. După ce la 30 aprilie 1896, Consiliul de Igienă întrunit în ședință extraordinară, analizează planul construcției și găsește că întrunește condițiile igienice necesare, aprobă construcția acestei școli pe locul indicat și conform planului aprobat, la 23 mai 1896, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice comunică că trebuie întocmit un plan pentru o școală cu 6 clase și locuința directoarei separat de localul școlii.

La 2 iulie 1896, arhitectul comunei Victor Zamfirescu depune primarului planurile, ante-măsurătoarea, devizul estimativ și caietul de sarcini, costul lucrărilor ridicându-se la suma totală de lei 89.875, 35 lei ( 65.222,72 lei pentru clădirea principală, 18.700,00 lei pentru clădirea directoarei, 5.952,63 lei pentru privata elevelor și servitoarelor). Consiliul comunal le aprobă în ședința din aceiași zi, iar Consiliul tehnic superior, întrunit în ședință în ziua de 5 iulie 1896, ședință la care a participat și marele architect Grigore Cerchez (care se va încuscri cu Giusepe Ciconi, prin fiica acestuia), considera că “acest proiect se poate aproba astfel cum se prezintă”. Suprafața totală a clădirilor era de 919,72 mp. Pe baza avizului Consiliului tehnic superior, ing. Victor Zamfirescu a refăcut planurile și a rezultat o economie de 15.338,25 lei, costul total al clădirilor ridicându-se la suma de 74.536,57 lei.

După ce proiectul a fost aprobat de toate autoritățile în drept, s-au ținut mai multe licitații pentru darea în antrepriză a lucrărilor, ultima dintre acestea, cea din 20 mai 1897, fiind adjudecată de Giusepe D. Ciconi (care mai avea în lucru  Palatul Administrativ, început în iunie 1895 și își va adjudeca și Cazarma pompierilor, în a doua parte a anului 1897) și aprobată de Consiliul comunal și Ministerul de Interne, deoarece așa cum se preciza în avizul Consiliului tehnic superior „timpul este înaintat și  s-ar pierde campania de lucru a anului acesta, dacă s-ar mai încerca noi licitații”.

La 10 iulie 1897 se încheie contractul de antrepriză între Primăria Călărași, reprezentată de primarul Petre C. Enescu (al cărui nume l-a purtat într-o vreme strada Slobozia) și Giusepe Ciconi, antreprenor de lucrări publice, domiciliat în Călărași, strada Independența nr. 36. În contract se preciza că „lucrările vor începe imediat după semnarea contractului și se vor termina negreșit în anul viitor 1898 până la 1 august”.

La 26 august 1897, inginerul comunei Ion M. Neculcea îl înștiința pe primar  că „la construcțiunea școlii fiind numai pământ nesănătos și o hrubă ce traversează tot locul”, și aducea la cunoștință că „deși în proiect fundațiile sunt prevăzute la 1 metru” a fost nevoit „a merge cu dânsele la 1,30 m și a face cercuri la zidărie unde s-a ivit pământul nesănătos” și că în acest fel „cheltuielile vor crește cu 30 la sută față de cele prevăzute în proiect”.

Prin publicațiunea nr. 6249 din 3 septembrie 1897, Primăria anunța că în ziua de 11 septembrie 1897, la ora 10 dimineața se va pune piatra fundamentală la clădirea școalei de fete nr. 2, ce se construiește de comună în cartierul Volna pe calea București, colț cu strada Ștefan cel Mare și ruga pe cetățenii orașului să asiste la această solemnitate.

Iată cum prezenta presa vremii această solemnitate: „În ziua de 11 septembrie a avut loc punerea pietrei fundamentale cu o deosebită solemnitate la construcția școalei nr. 2 de fete, din Volna. La această solemnitate au luat parte un mare număr de persoane din orașul noastru, între care mulți din membrii corpului didactic local.

Vremea era splendidă și lumea din împrejurimi era toată acolo. Cu această ocazie s-au ținut și trei discursuri, toate bine simțite. Cel dintâi care a vorbit a fost d. Enescu, primarul comunei, după care se sui la tribună d prefect Stoianescu, aducând elogii și mulțumind primarului de cuvintele rostite și în fine, d-ra Zamfirescu, locțiitoarea de directoare a școlii, care, putem zice, a fost cea mai bine și ale cărei cuvinte se vor fi resimțit, desigur, în inimile micuților aflați cu ocazia asta acolo.

După ce s-a băut tradiționala șampanie, serbarea luă sfârșit în mijlocul sunetului muzicei regimentului, care a ținut să nu lipsească”.

Întrunit în ședință extraordinară, la 14 august 1898, Consiliul comunal lua cunoștință că lucrarea este terminată conform contractului  și urmând a se face recepția, numea o comisie compusă din primarul Petre C. Enescu, consilierul local Costache Predeleanu și inginerul arhitect Ion M. Neculcea.

La 19 septembrie 1898, cei trei membri ai comisiei, împreună cu arhitectul constructor, efectuau recepția provizorie și constatau că “lucrările s-au executat în bune condițiuni, conform devizului și caietului de sarcini. Pentru care s-a făcut recepția provizorie, valoarea întregii construcțiuni ridicându-se la suma de 86.804,53 lei”.

1905 – 1907. SE CONSTRUIEȘTE LOCALUL ȘCOLII PRIMARE ANA M. POPESCU

Este cunoscut faptul că în anii 1881-1882, s-a construit actualul local care adăpostește Gimnaziul Carol I (Școala de la Stop), la vremea respectivă local pentru Școala nr. 1 de băieți care, după înființarea în anul 1884 a Gimnaziului de băieți, a devenit neîncăpător pentru a adăposti cele două unități de învățământ, în condițiile în care aici învățau și elevii de la Școala de băieți nr. 2.

Față de această situație, intenția Anei M. Popescu de a dărui comunei suma de 50.000 lei și un teren situat în strada Stirbei Vodă (astăzi, strada Progresul) pentru a se construi un local de școală, a fost repede acceptată de Consiliul comunal al urbei Călărași, care la 22 noiembrie 1904, îl autoriza pe primar să primească acest dar și totodată să exprime mulțumirile și recunoștința consiliului.

La 24 noiembrie 1904, Ministerul de Interne comunica primăriei că aprobă oferta dnei Ana M. Popescu. În aceiași zi, la Tribunalul Ialomița, care funcționa în clădirea ce adăpostește astăzi Prefectura, era încheiat actul de donație prin care „Ana M. Popescu, văduva decedatului Marinache Popescu, rentieră, domiciliată în Călărași, în dorința ce am de a veni în ajutorul orașului Călărași, unde eu și soțul meu ne-am petrecut viața, din toată inima dăruiesc comunei Călărași, reprezentată prin primarul ei, suma de cincizeci mii lei, cum și locul viran situat în Călărași, strada Știrbei Vodă (astăzi, strada Progresul) ce face colț cu strada Călărașilor (astăzi, strada Pompieri), evaluat la suma de trei mii de lei.

Cu suma de cincizeci mii lei ce dăruiesc se va construi un local de școală în condițiuni cum se va găsi mai bine.Dacă locul ce ofer nu va fi propriu pentru o asemenea construcțiune se va putea vinde și prețul lui se va întrebuința tot la clădirea de școală sau se va păstra pe seama comunei și se va căuta un alt loc potrivit pentru o asemenea lucrare.

Construirea se va începe negreșit în cursul anului viitor și va purta pe frontispiciul ei inscripțiunea: Eu Ana M. Popescu am construit aceastîă școală în memoria răposatului meu soț Marinache Popescu. (De menționat că urmașii Anei și ai lui Marinache Popescu, vor dărui comunei, în anul 1923 și clădirea unde astăzi funcționează Direcția pentru Cultură și Patrimoniu a județului Călărași, tot pentru local de școală, aici funcționând Școala nr. 3 de fete, care se va numi Școala Ana și Marinache Popescu – n. ns. N.Ț.). Fratele meu D.D. Maican (celebrul colonel de artilerie, care a ridicat monumentul de la Tonea, despre care am postat) va avea dreptul a controla executarea acestei donațiuni. Această sumă de cincizeci mii lei o voi vărsa la primărie oricând mi se va cere.

Subsemnatul C. Ciochină, primar al orașului Călărași (al cărui nume l-a purtat o vreme Parcul de pe malul Borcei – n. ns. N.Ț.), în baza autorizațiunii ce mi s-a dat de consiliul comunal și Ministerul de Interne, accept cu mulțumire și recunoștință donațiunea ce D-na Ana M. Popescu  face comunei Călărași prin prezentul act și declar că se vor aduce la îndeplinire cu sfințenie toate îndatoririle ce se pun comunei”.

Actul are și un P.S.: „Se explică că clădirea se va face exclusiv numai cu banii mei ce-i dăruiesc prin acest act și că fratele meu D.D. Maican este delegatul meu să mă reprezinte și să facă orice control va crede de cuviință pentru executarea acestei danii”, semnat de avocatul care a redactat actul, deoarece Ana M. Popescu nu știa carte.

Odată formalitățile încheiate, primăria a programat licitație pentru darea în întreprindere a construirii unei școli primare cu patru clase, un local pentru locuința direcțiunii (merită precizat faptul că, în perioada la care ne referim, și după aceea, fiecare instituție avea obligația de a asigura locuință pentru director în incinta instituției, pentru ca acesta să fie în permanență gata să intervină atunci când apăreau probleme) și latrinele, pentru ziua de 30 aprilie 1905. Întrucât această licitație nu s-a putut ține, s-a organizat o alta în ziua de 18 mai 1905, la care au participat ing. Ion M. Neculcea din Călărași, arhitectul Giusepe C. Ciconi din Călărași, arhitecții A. Nicolescu și I. Mihăilescu și ing. D. Cepescu, toți din București. Acesta din urmă oferind sub deviz 20 și 10 la sută din prețurile unitare, lucrarea a fost adjudecată asupra sa. Prin decizia nr. 24/1905, Consiliul comunal a aprobat oferta ing. D. Cepescu, ca fiind cea mai avantajoasă, rămânând ca și administrația Casei Școalelor să o confirme.

La 13 iulie 1905, Casa Școalelor comunica primăriei Călărași că, după avizul dat de Serviciul tehnic al Direcțiunei Artelor și Clădirilor, asupra condițiunilor în care e întocmit proiectul pentru construcția unui local de școală în acel oraș, planurile fiind cele tip ale Casei școalelor și prețurile obișnuite, „se aprobă proiectul și admitem ca lucrările să se execute după devizul de 57.646,63 lei, care însumează costul clădirii cu 4 săli de clasă, locuință pentru director și corpul latrinelor.

Admitem de asemenea, propunerea D-Voastre, ca lucrările să se efectueze prin Domnul inginer Cepescu, care a oferit 20 și 10 % la licitație sub prețurile devizului și aprobăm adjudecarea definitivă a lucrărilor asupra D-sale, cu rugămintea să înaintați Ministerului și o copie după contractul ce veți încheia cu Domnul inginer Cepescu, pentru întreprinderea acestei clădiri”.

Prevalându-se de prevederea din actul de donație unde scrie că: „Dacă locul ce ofer nu va fi propriu pentru o asemenea construcțiune se va putea vinde și prețul lui se va întrebuința tot la clădirea de școală sau se va păstra pe seama comunei și se va căuta un alt loc potrivit pentru o asemenea lucrare”, Primăria, considerând că locul este insuficient, a hotărât ca școala să fie construită pe un alt teren, proprietatea comunei, situat în spatele Cazărmii Pompierilor, unde se află blocul ce adăpostește astăzi CEC-ul, Curtea de Conturi, Direcția Regională de Statistică etc. și Palatul de Finanțe, ceea ce a dus la nemulțumirea donatoarei, care scria primarului că: „Fiind informată că - școala pentru care am donat suma de 50 mii lei dimpreună cu locul unde eu, defunctul meu soț și copiii mei am crescut -, ați hotărât să se construiască pe un loc străin, situat într-o pozițiune care nu convine nici școalei, nici tinerelor vlăstare ce au să învețe acolo, și nici mie, cu onoare vă fac cunoscut că, dacă nu veți reveni spre a se construi școala pe locul pe care eu l-am cedat, voi fi nevoită să revin asupra donațiunei ce am făcut, pentru ca nu cumva banul meu, oferit de bună voie, să se întrebuințeze altfel decât voiesc eu”.

În aceste condiții, la 27 august 1905, inginerul comunei Ion M. Pellianu, având în vedere nemulțumirea donatoarei, care și-a exprimat dorința de a mai dona 1.000 de lei, peste donația făcută, cu care să se cumpere în completare, 10 m.l. teren din proprietatea vecină aparținând Eufrosinei Maltezeanu (ceea ce se va și întâmpla), mai avându-se în vedere și avizul Ministerului de Culte – Casa Școalelor „de a se plasa școala pe terenul donatoarei”, era de părere că „cererea donatoarei se poate realiza după cumpărare, terenul fiind suficient pentru plasarea școlii cu fațada spre locuința prefectului” (clădire situată în curtea Prefecturii și aflată astăzi în ruină, cel puțin la exterior).

La 7 septembrie 1905, s-a pus piatra de temelie și actul comemorativ și practic, construcția școlii a început, urmându-și cursul regulat, întrerupt din când în când din lipsă de materiale etc., până în luna decembrie când șantierul a fost închis definitiv, antreprenorul fiind nemulțumit de faptul că nu i s-a pus la dispoziție terenul pentru construirea celorlalte corpuri de clădire, a depus notificare cerând primăriei să-l lichideze, deoarece este informat că se va face și modificări. Iată ce scrie antreprenorul, în notificarea din 31 iulie 1906: „În ziua de 5 august a.c. expirând contractul meu de antrepriză școlii comunale donațiunea Ana M. Popescu, căror lucrări în nenumărate rânduri am cerut verbal ca în conformitate cu contractul, plan și deviz să-mi puie la dispoziție și terenul necesar pentru construirea localului direcțiunei acestei școli, cele ce până în prezent nu mi s-a pus un atare teren sub diferite pretexte, între care mai principal este invocat acela că onorabila Primărie deși își luase angajamentul n-a fixat încă acel teren unde are a se construi această clădire a directorului, clădire prin care are să i se facă și modificări considerabile în afară de proiect și plan, prevăzute în contract și deviz.

Vîzând însă că durata contractului de antrepriză dintre mine și primărie se apropie de expirare și Onor Primărie n-a fost următoare a-și îndeplini obligațiunile principale de a-mi pune la dispoziție terenul amintit la termen și în urma petițiunilor mele îndreptate către Onor Primărie prin care ceream să mi se plătească suplimentele, mutarea și transportul materialelor prin schimbarea terenului în trei locuri efectuate de mine, să mi se plătească valoarea completă a lucrărilor deja efectuate, să mi se plătească materialele cu prețurile de cost aduse la Călărași și situațiunea ultimă înregistrată la nr. 3293 din 17 iunie 1906, aprobată de comisiunea numită de Onor Consiliul Comunal al Primăriei și înaintată D-voastră, precum și reținerile și garanția depusă la încheierea contractului, n-a fost următoarea, vă comunic pe această cale că eu ca antreprenor nemaifiind întru nimic culpabil de nici un fel de întârziere în această privință, toate urmările nu mă privesc, astfel punerea mea în regie nu este întemeiată și din contră fac responsabilă Onor Primărie de orișice fel de daune interese provenite din aceste întârzieri pe care le voi fixa la timp” și cere să fie „imediat achitat de legitimele (mele) pretențiuni, iar pe de altă parte să nu se puie lucrările în regie în contul meu, spre a curma eventuale procese care vor păgubi primăria și întârzierea de timp care mă stânjenește pe mine”.

În această situație, pe baza constatărilor făcute de comisia constituită pentru evaluarea lucrărilor, prin decizia nr. 47 din 11 august 1906, Comisia Interimară a orașului Călărași, ce avea ca președinte pe G. Dumitrescu, „hotărăște pe de o parte rezilierea contractului cu antrepriza Inginer D. Cepescu, iar pe de altă parte continuarea lucrărilor pe cale de regie de către Servicxiul tehnic al primăriei”.

În acest sens, Primăria cu ordinul nr. 4226 din 21 august însărcina „Serviciul tehnic să conducă lucrările pentru terminarea clădirii de școală și facerea latrinelor pe cale de regie. Antreprenorul Giusepe Ciconi, recunoscut de corect antreprenor, cere Serviciului cu ofertă înregistrată, executarea lucrărilor pentru terminarea clădirii școlii și a latrinelor, cu prețurile din devize, fără nici un rabat  și cu un leu în plus de m.p. pentru învelitoare în caz că țigla este plată, este adusă de aiurea și 25 lei m.p.pentru desfacerea și refacerea fermelor și întregii învelitori”.

Serviciul aprobă imediat oferta, de altfel acceptată și de Comisia Interimară și la 23 august 1906 comunică antreprenorului Giusepe Ciconi, rugându-l a începe lucrările cât mai neîntârziat.

Întrucât clădirea după proiectul tip al ministerului nu se încadra perfect în peisajul urbanistic al zonei, Serviciul tehnic propune și Comisia Interimară din care făcea parte și un membru din familia donatoarei aprobă, în urma explicațiunilor date, că școala trebuie executată cel puțin în mai bune condițiuni de estetică, cu alte cuvinte să se facă modificări proiectului tip al ministerului, la înălțime, la fațadă și la învelitoare. În urma aprobării Serviciul „a redactat o nouă fațadă pentru clădirea de școală mai înaltă, mai ornamentată, corespunzând mai bine cerințelor de estetică. A dispus schimbarea fermelor de la învelitoare prin darea pantei cerută de o învelitoare cu țiglă. Fațada astfel întocmită a fost supusă spre aprobare Comisiunii Interimare”, care a aprobat-o.

La 20 septembrie 1907, revizorul școlar Petre I. Rădulescu comunica primarului că: „Localul cel nou destinat pentru școala de băieți nr. 1 s-a terminat. Așa fiind, vă rog să binevoiți a dispune ca să fie inaugurat duminică 23 septembrie 1907”.

Întrucât mai trebuia nivelată curtea și astupat puțul, precum și construită o magazie de lemne, inaugurarea a avut loc în prezența tuturor autorităților, a directorilor școlilor din oraș, părinților și elevilor, în ziua de 30 septembrie 1907.

Problema locuinței directorului rămânând nerezolvată, acesta urma să locuiască în continuare în localul de la Gimnaziul de băieți.

CENTENARUL PREZENTAT DE “UNIVERSUL”

Sub titlul “Serbările centenarului orașului Călărași”, ziarul “Universul” în numărul său din 10 septembrie 1933, prezintă succinct cum s-au desfășurat aceste serbări.

Iată ce scrie renumitul ziar sub semnătura corespondentului său special C.Ș.:”Centenarul orașului Călărași a fost sărbătorit în cadrul unor manifestări impunătoare, participând întreaga suflare a județului Ialomița, prin reprezentanții lui cei mai tipici din toate domeniile de activitate. Amploarea serbărilor a fost sporită și de faptul că ele au coincis cu cel mai mare târg din țară, ce se tine în acest moment, la Călărași. (subl.ns. N.Ț.) Țărănimea de pe întreg cuprinsul județului venind în acest bâlci, pentru aprovizionările de toamnă, a putut participa astfel și la serbările organizate cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la înființarea orașului așezat cochet la marginea brațului Borcea.

Orașul nu-i prea întins, dar e plin de viață. Străzile pavoazate, învăluite în lumina unei zile minunate, au într-adevăr aspect sărbătoresc.

Programul solemnităților e anunțat pentru ora 11, după sosirea reprezentanților guvernului. Două ore încă de așteptare îmi dau prilejul să vizitez pe îndelete expoziția agricolă, zootehnică, piscicolă și de industrie casnică, organizată în curtea regimentului 20 Artilerie. Sunt înfățișate în aceste expoziții, în chip admirabil, toate produsele solului rodnic al Bărăganului, al bălților și apei Dunării – produse pe care hărnicia locuitorilor a știut să le selecționeze și să le prezinte ca pe o mândrie a economiei noastre naționale.

În expoziția agricolă ca și în cea zootehnică, găsești produsele proprietarilor devotați metodelor de raționalizare în agricultură, cum e d. I. Cămărășescu -, alături de produsele țăranilor, care au început să înțeleagă necesitatea selecționării în cultura pământușlui și rasa vitelor.

Locuitorii satelor sunt stăpâniți de un sentiment de mândrie, că pot prezenta la expoziție cai pur sânge, de toată frumusețea, vaci de rasă, oi, etc.

Rasa cailor a fost îmbunătățită în această regiune, grație depozitului de remontă al statului de la Slobozia. Rasa Nonins predomină.

Standurile celelalte, de industrie agricolă, vădesc contribuția reală pe care o aduc fermele și școlile de agricultură din județ, cum sunt cele de la Armășești, Lehliu, Săpunari, etc.”

Suntem apoi informați că: „Serbările au început printr-un tedeum oficiat de păr. Protopop Dobre la catedrala orașului, în prezența d-lor: D.R. Ioanițescu - ministrul muncii și al sănătății, I. Mihalache, Petre Andrei și M. Șerban - subsecretar de stat, g-ral Ilcuș - secretarul general al ministerului armatei, general Teodorescu, Ionescu-Brăila - directorul general al zootehniei, M. Enescu - directorul general al asigurărilor sociale, Vartopol - directorul prefecturii, Tiberiu Chiril - primarul orașului, col. Modreanu, col. Dimitriu, I. Răducanu, col. Teodoroiu, col. Nicolaescu, col. Polizu-Micșunești, col. Alexandrescu, lt. comandor Botaș - comandantul canonierii „Lascăr Catargiu”, căp. Radu Petrescu - comandantul portului, Teodor Copoiu - prim președinte al tribunalului, Fundățeanu - prim procurer, jude consilier Alexandrescu, etc., etc.

În fața catedralei erau înșiruite cohortele de cercetași din localitate și cea de la Silistra, de cercetași marinari, sub comanda d-lui dr. Mirahorian. Un public numeros ocupase întreg spatiul din jurul monumentului eroilor.

După tedeum s-a depus o coroană de flori la monumental eroilor, muzica militară intonând “rugăciunea”.

Primarul orașului, d. Chiril, a rostit o scurtă cuvântare, evocând memoria eroilor care s-au jertfit pentru patrie…

Cu acest prilej cohorta cercetașilor din oraș a depus jurământul, după ce d. dr. Mirahorian, comandantul cohortei din Silistra, a citit legea cercetașilor.

După depunerea jurământului, d. Petre Andrei subsecretar de stat a îndemnat pe tinerii cercetași să se devoteze preceptelor cercetășiei…

De la monument, întreaga asistență, în frunte cu reprezentanții guvernului s-a îndreptat spre bulevardul Traian (astăzi, strada 1 Mai – n.ns. N.Ț.) unde a urmat defilarea școlilor, a cercetașilor, a trupei din garnizoană, a veteranilor și foștilor luptători și a unui grup de țărani călări. Muzica a fost condusă de d. locot. Krebles.”

După defilare, a urmat agapa, reprezentanții guvernului, ai armatei, ai autorităților civile precum și invitații luând masa în sala parcului comunal. La șampanie, primarul Tiberiu Chiril, după ce a mulțumit reprezentanților guvernului pentru că au participat la această serbare, a făcut un lung istoric al orașului Călărași, pe care l-am prezentat anterior și asupra căruia nu mai insistăm. Reproducem doar finalul, pe care ziarul “Țăranul”, nu l-a consemnat: “Dacă serbările Centenarului de azi ne-au făcut să evocăm oarecum suferințele trecutului indurate de călărășeni timp de mai bine de o sută de ani pe aceste meleaguri, numai puțin mare ne este bucuria când putem să constatăm azi că dintr-un sătuleț mic ca Lichirești, avem un oraș mândru și frumos ce a dat naștere atâtor personalități, care prin munca, cinstea, priceperea și inteligența lor au contribuit la dezvoltarea și propășirea acestui oraș”.

A urmat cuvântul reprezentantului guvernului, D.R. Ioanițescu care, în numele guvernului subliniază importanța acestui eveniment, înfățișată din perspectiva istorică.

“Dintr-un sat modest, conducătorii de pe vremea regulamentului organic și de mai târziu, au creat un oraș. De altfel, toate orașele de pe o parte și de alta a Dunării își iau ființă după 1821, după revoluția lui Tudor Vladimirescu, începutul renașterii neamului românesc. Astfel, Giurgiu, T. Măgurele, Oltenița încep să se înfiripe după această data. Această renaștere coincide cu redeșteptarea conștiinței naționale, cu făclierii Ardealului, care veneau aici să întărească sentimentul de nație și latinitate. De pe urma influenței acestor mocani, care coborau în jos până la Dunăre, au profitat țările balcanice. După lupta de la Adrianopol, orașele de pe Dunăre capătă extensiune.

Centenarul Călărașilor îmbracă un caracter national, confundându-se cu redeșteptarea românismului. Viața economică în 1830 era în mâna breslelor de meseriași. Călărașii era orașul căutat unde se desfăcea întreaga producție a acestor bresle de la periferia Capitalei. Era considerat ca unul din cele mai importante târguri. Nu exista alt drum în această regiune spre Dunăre până la construirea podului Carol I, decât Călărașii, pe unde se scurgeau toate bogățiile.

Călărășenii să fie mîndri de evenimentul de astăzi și să-l serbeze și cu nădejdea de mai bine, că orașul lor își va recăpăta situația prosperă de altă data. De când s-a ridicat podul peste Dunăre, bogățiile scurgându-se pe alte artere, Călărașii au rămas în urmă. Aveți o grea sarcină: să recâștigați importanța de altă data a orașului. Povara aceasta stă pe umerii generației de astăzi. Consider – încheie d-sa - prezența rectorului Academei de comert în mijlocul dv., o chezășie că veți reuși.”

În continuare, rectorul Academiei comerciale (A.S.E. –ul de astăzi), Ion Răducanu, cu origini ialomițene și președinte al organizației P.N.Ț. din Ialomița, membru în comitetul de organizare a serbărilor, și-a exprimat regretul că regele Carol al II-lea n-a putut participa la această manifestare. A mulțumit reprezentanților guvernului că au ținut să onoreze aceste serbări cu prezența lor.

Trimisul ziarului, ne informează în finalul articolului, că au fost aduse de la Galați, pe canalul Borcea, monitorul „Lascăr Catargiu”, sub comanda lt. comandorului Butaș și vedeta „Maior Șonțu”, sub comanda sublocotenentului Moșov, ambele vase fiind feeric luminate în timpul serii, când a urmat și retragerea cu torțe în oraș.

Am amintit în materialele dedicate Centenarului orașului Călărași, prezentate până acum că la manifestările organizate se anunțase și prezența regelui Carol al II-lea, dar din motive de sănătate acesta nu a mai ajuns. În numărul din 24 septembrie 1933, ziarul „Glasul Bărăganului”, dedică acestui aspect articolul „Dacă ați fi venit, Majestate!...”, articol de o slugărnicie specific românescă, care a caracterizat toate epocile istorice, și care-i face să pălească pe cei care cred încă că numai Nicolae Ceaușescu s-a bucurat de așa ceva. Iată conținutul articolului:

 „Dacă ați fi venit, Majestate, la serbările centenarului orașului nostru, când întreaga suflare românească a județului, Va așteptat așa cum a fost așteptat Iisus Christos la intrarea lui în Ierusalim, ați fi trăit clipe de neuitată și de dumnezeiască mulțumire a sufletului Măriei Voastre!

Fiindcă întreg poporul plaiurilor ialomițene, popor de oameni muncitori, cu frică de Dumnezeu și cu credința neclintită în cele străbune, are pentru Măria Voastră toată dragostea pe care se cuvine s-o aibă către cel dintâiu cetățean al Țării, către Regele Patriei!

Însuflețită de această supremă dragoste și așteptând cu nerăbdare și emoție minuta blagoslovită în care avea să vadă fața Măriei Voastre, populația Ialomiței și ocârmuitorii ei, Vă pregătise o primire strălucitoare, în măsură să vă arate că în inimile tuturor sunteți Icoana de sfântă și preacurată Nădejde a Neamului Românesc.

Flori și covoare, lucruri migăloase de artă românească, decoruri de feerie și inimi vibrând de cea mai adevărată și neprihănită bucurie, Vă așteptau, Majestate, în Călărașii noștri, care sunt în primul rând ai Măriei Voastre, prea iubitul și scumpul lor Domn și Rege.

Dar n-ați venit, Majestate.

Grijile Domniei și boala care tocmai în clipele acelea Vă necăjia odihna scumpă inimilor românești de pretutindeni, au împiedicat ca pașii Voștri auguști să hălăduiască numai și pentru câteva clipe aicea pe meleagurile noastre.

Mîhnirea poporului a fost mare, dar tot atât de fierbinte a fost ruga lui pentru însănătoșirea Măriei Voastre, pentru o viață cât mai lungă și pentru o Domnie deapururea glorioasă a Majestăței Voastre.

Desigur că ecoul acelei rugi smerite a trecut pe undele văzduhului și a pătruns până la inimă și până în cugetul veșnic treaz la nevoile și bucuriile Neamului, al Majestății Voastre prea iubite.

Poporul din Ialomița se mângâie însă cu nădejdea că va veni o altă clipă – și cât mai apropiată -, când Măria Voastră îl va binecuvânta cu poposirea Sa augustă pe meleagurile pe care osârduiește după legile Domnului și ale tradiției sale.

Și în așteptarea acelei clipe supreme, el înalță spre Ceruri, imnuri de slavă și de strămoșească prea cinstire pentru făptura, viața și sufletul atât de românesc al Majestății Voastre mult iubite”.

Cu prilejul centenarului, Comitetul organizator a lansat și un APEL pentru „aranjarea unui muzeu retrospectiv în care, prin obiectele ce se vor expune, să se evidențieze diferitele faze evolutive parcurse în toate ramurile de activitate, care formează viața acestui oraș și județ”.

Centenarul orasului Calarasi in ziarul Universul

ZIARUL “UNIVERSUL” DESPRE CENTENARUL ORAȘULUI CĂLĂRAȘI

În septembrie 1933, când orașul Călărași își serva Centenarul, adică o sută de ani de când a devenit capitală de județ, ziarul “Universul” din 9 septembrie 1933, a acordat un spațiu amplu acestui eveniment, publicând sub semnătura călărășanului Vion, articolul “Centenarul orașului Călărași”, cu subtitlurile: “Târgul schelă Lichirești”, “Orașul liber Știrbei”, “Cum s-a dezvoltat capitala jud. Ialomița într-o sută de ani”.

Iată ce scria ziaristul Vion despre orașul copilăriei, care-și serba Centenarul: “…În viziunea estompată a trecutului, revedem străzile înguste dar drepte și curate, de-a lungul cărora negustorii și-au înșiruit mărfurile; retrăim atmosfera de liniște deplină, de pace mulțumită a tuturor orașelor de provincie; ne îmbătăm în vis de razele soarelui ce-și răsfrâng strălucirea în oglinda liniștită și cenușie a Ezerului, dar mai ales retrăim aspectul patetic și unic al sălciilor ce se oglindesc într-o perpetuă mișcare în apele molcome ale Borcii. Timp de o sută de ani în acest colt de țară, perindatu-s-au vieți necăjite, suferinți modeste și necunoscute, bucurii mărunte, s-a perindat viața așa cum e, așa cum o știm.

În fiecare an însă o pietricică, o modificare, o noutate, au adus generațiile care s-au perindat pe malul neschimbatului afluent al Dunării.

Neînsemnat poate fi numărul anilor pentru marile orașe din Occidentul civilizațiilor milenare, pentru țara noastră, existența de o sută de ani a unui orășel, înseamnă o data ce trebuie marcată cu emoție pe răbojul progresului României independente.

Călărași, port sărac al celui mai bogat câmp al Europei, Bărăganul, noi îți dorim propășirea perpetuă în ritmul de progres pe care ți l-au imprimat toți cei cari au muncit și s-au străduit pentru înfrumusețarea ta!”

În continuare, ziarul scrie: “La începutul secolului al XIX-lea, pe malul Borcei, în partea ferită de inundații, pe unde se trece în Balta Dunării, era satul Lichirești – sat vechi, care a fost la origină un simplu punct de pază cu un post militar și un han pentru drumeți (ambele apar însemnate în planul ing. Scarlat Popovici de la 1851 – (n. ns. N.Ț), cei mai mulți negustori și ciobani, transformat apoi în schelă și târg.

În harta lui Cantacuzino de la 1700 – folosită de Del Chiaro – Lichireștii e trecut ca sat mare, alături de Stelnica, Tîmburești, Ciocănești. Mai înainte Domnii Țării Românești vămuiau la Lichirești  și Ciocănești.\

Pe la 1800 – 1810, Lichireștii aveau o căpitănie și dezvoltarea sa atinsese faza târgului – schelă (de fapt este vorba de o căpitănie, instalată aici de foarte timpuriu, la sfârșitul secolului XVII, iar  în rândul târgurilor Lichireștii a intrat atunci când la 2 iunie 1731 domnitorul Mihai Racoviță a semnat hrisovul prin care poruncea mutarea târgului de la Stelnica  - unde era organizat de Epitropia mănăstirii Colțea -, la Lichirești – n.ns. N.Ț.). În 1808, Tunusli îl menționează ca “schelă de grâne” la Dunăre. În partea dinspre răsărit a orașului Călărași, acolo unde sunt vechea biserică Sf. Nicolae, case cu pridvor, tip românesc și magazii de cereale, a fost târgul Lichirești.

În “Istoria comerțului”, d. N. Iorga spune că aici se întâlneau odinioară drumurile Bucureștilor cu al Brăilei (în planul ing. Scarlat Popovici de la 1851, două din cele trei bariere prin care se intra și ieșea din oraș se numeau București și Brăilei – n. ns. N.Ț.).

Dezvoltarea pe care a luat-o însă târgul Lichirești, într-un timp relativ scurt – numit așa de la hanul fraților Lichirești (Este singura astfel de mențiune cu privire la originea denumirii de Lichirești. Cu privire la acest aspect, punctul de vedere al dr. Pompei Samarian, este următorul: “Noi credem că însăși numirea de Lichirești derivă din numele Sfântului Nicolae al Mirei Lichiei; închinătorii din jurul acestei biserici îi va fi spus prin prescurtare, biserica Lichiei, iar poporanii bisericei Lichiei s-au numit lichireșteni, de unde numele satului de Lichirești”. Ipoteza avansată de dr. Samarian a fost împărtășită și de marele istoric Nicolae Iorga și apoi de toți cei care s-au ocupat de istoria așezării de la cotul Borcei. – n.ns.N.Ț.) – n-a fost numai din pricina așezării sale pe drumul de trecere din șesul Bărăganului în Baltă spre Turcia și nici a întâlnirii drumurilor Bucureștilor cu cel al Brăilei, ci a transformării Bărăganului dintr-o regiune de stepă, într-o regiune agricolă, economică. Dacă nu s-ar fi petrecut acest interesant fenomen economic, care a provocat înmulțirea satelor în interiorul Bărăganului, Lichireștii ar fi rămas tot o modestă schelă-târg, fără posibilități de dezvoltare.

Târgul-schelă, locuit de fruncționari și negustori, a atras apoi locuitorii satelor din împrejurimi. Era firesc ca centrul de gravitate al regiunei să fie acest târg așezat lângă un fluviu de importanța Dunării, loc de trecere în Baltă și spre sud-est, la Silistra.

Așa se explică cum în anul 1832, târgul Lichirești a ajuns capital de județ. (în realitate, 1833. Considerăm că este o greșeală de tipar, chiar articolul din care cităm referindu-se la centenarul orașului Călărași – n.ns. N.Ț.) Dezrobit de domnitorul Știrbei, de sub administrația Eforiei și proclamat oraș liber sub numele de Știrbei, noul oraș a atras populație multă din împrejurimi și astfel s-a întins repede. Înainte de 1852 s-a creat Mahalaua veche, după 1851 mahalaua Volna locuită de oameni liberi, apoi a înaintat spre est, de-a lungul șoselei, ca și spre N. și V. În 1864 s-a alipit de oraș vechiul sat Măgureni (Crețești)(Crăceni, Crăciani, în realitate – n.ns. N.Ț.); în 1880, s-au construit case în partea de N. și V., formându-se mahalalele Periferia și în 1895 Bordeele, cu tendința accentuată de a cuprinde și satul vecin Mircea Vodă.

Numele de Știrbei a fost apoi schimbat în Călărași. Pentru ce? În apropiere este satul Călărașii – vechi, care a dat o mare parte din populația sa orașului Știrbei. De aceea s-a schimbat numele său în Călărași”. (în realitate numele vine de la Călărașii ștafetari și a fost explicat cu altă ocazie – n.ns. N.Ț.)

În continuare, ziarul face apel la studiul lui V. Mihăilescu asupra orașului

Călărași: “Majoritatea covârșitoare a celor care-și cumpărau loturi în oraș era alcătuită din români functionari, negustori sau meseriași și plugari veniți în primul rând din satele ialomițene, în al doilea rând din cele de pe marginea teraselor dunărene. Merită o atențiune specială, din cauza împrumutării numelui și a contingentului dat, CĂLĂRAȘII-VECHI, sat așezat pe terasa superioară. El nu are însă nici o legătură direct cu întemeierea Lichireștilor ca sat, han și târg. Elemente din clasele înalte ale societății n-au intrat în populația noului oraș, deși ele se citează printre cei dintâi și cei mai însemnați proprietari. Acești proprietari, mulți din anturajul lui Știrbei, care dorea din suflet ridicarea orașului, posesori de moșii pe Bărăgan, n-au locuit aici, precum nu locuiesc nici acum.”

Meritul este al domnitorului Știrbei, căci el și-a dat seama de importanța economică și administrativă ce o prezintă localitatea Lichirești și grație faptului că a dezrobit târgul, l-a declarat oraș liber și capitală a jud. Ialomița, orașul acesta a putut lua o mare dezvoltare într-un timp atât de scurt.

Notăm că în 1852 orașul avea numai 152 familii (750 de locuitori), iar în 1912 a avut 13.000 loc.

DEZVOLTAREA VIITOARE A ORAȘULUI CĂLĂRAȘI

Ocupându-se de viitoarea dezvoltare a acestui oraș-port, d. Vintilă Mihăilescu, în studiul citat, face următoarele interesante considerațiuni:

„Deși port al bogatului județ Ialomița, acest oraș, prin așezarea lui excentrică – aducătoare totuși de unele avantaje -, a trebuit să-și vadă „ținutul tributar” restrâns din cauza liniei București – Constanța.

Această împrejurare de geografie umană, i-a împiedicat repedea dezvoltare spre care tindea, potolindu-i avântul și reducând totul la o lentă dar continua dezvoltare. Această încetinire a progresului, care se răsfrânge în diferitele cifre ce arată mișcarea portului, foarte mult în continua dar înceata creștere a numărului locuitorilor, în viața puțin vioaie a localnicilor, dă într-adevăr impresia stagnării treburilor.

Totuși cum lucrurile par să fie departe de a sta așa de rău, pot sfârși prin următoarele observații-concluzii:

1.                 Aria care poate fi folosită sau deservită de orașul Călărași cuprinde cel puțin ¼ din județul Ialomița. Orașul se află la limita a două regiuni geografice bine definite. (Balta și Câmpul) și în putința de comunicare pe apă cu principala arteră (cea a Dunării), drept în fața unui punct militar de însemnătatea Silistrei. Acestea sunt faptele statornice din cuprinsul cadrului și spațiului geografic;

2.                 El va rămâne – chiar dacă situația sa excentrică l-ar face din ce în ce mai nepotrivit pentru reședință județeană – important punct de trecere, unic centru de concentrare a produselor “ținutului tributar”, târg pentru satele învecinate; (oare cei care au stabilit în 1968, noua capitală a județului Ialomița, la Slobozia, în dauna Călărașiului, citiseră acest studiu? Pun această întrebare, deoarece unul din motivele insistent invocate a fost tocmai acesta: situarea orașului Călărași la marginea județului, de parcă Galați, Brăila, Drobeta Turnu-Severin etc. s-ar afla în centrul județului – n.ns. N.Ț.)

3.                 Nu pot fi toate porturile porturi mari. Totuși, fiecare își poate îndeplini cu hărnicie rolul indicat de cadrul și spatial geografic, pentru a căror înțelegere și folosire integrală, trebuie să se lucreze pe toate căile. Căci, orașul Călărași poate aștepta încă mult de la o cultură intensivă posibilă, prin irigări, în regiunea sudică a Bărăganului mai umedă și mai influențată de baltă. El poate să se ridice de asemeni prin crearea unei serioase industrii locale, care ar permite transportarea de făină, nu de grâu și porumb, și ar ocupa multe brațe. O exploatare îngrijită a Bălții, ca pășune, ca loc pentru zarzavat, ca pește, din partea locuitorilor ( din Călărași și satele de pe terase), ar crește cu mult importanța actualului port.

În rezumat, de pe suprafața aceasta în centrul căreia se află Călărașii, s-ar putea scoate mult mai mult decât azi. Ca în atâtea alte ținuturi ale noastre și aici condițiile de așezare și cele fizice sunt superioare muncii depuse până în prezent.

Astfel, dacă orașul Călărași se află azi într-o lentă dezvoltare, care poate lăsa impresia stagnării, el e scos de acum din rândul orașelor pe care norocul celor mai fericite împrejurări trecătoare le-a ridicat grabnic și e trecut în categoria celor ce nu au să aștepte înflorirea lor decât de la munca orășenilor și sătenilor și punerea în exploatare intensă a întregii arii deservite”.

Articolul se încheie cu urarea pentru orașul Călărași “cu prilejul serbării centenarului său, să se dezvolte conform cerințelor și intereselor economice și culturale ale populațiunii sale care a dovedit simț gospodăresc și spirit constructiv”.

1928 – 1929. SE CONSTRUIEŞTE PALATUL CAMEREI DE COMERŢ ŞI INDUSTRIE CĂLĂRAŞI ŞI O ŞCOALĂ COMERCIALĂ

                                                                              

Camerele de Comerţ şi Industrie (CCI) au apărut în România prin legea promulgată de Alexandru I. Cuza cu decretul 1225 din 30 septembrie 1864, înscriindu-se în rândul instituţiilor ce au înfăptuit opera de regenerare şi modernizare a ţării după model occidental.

Prin Decretul domnesc nr. 152 din 13 iulie 1865, s-a hotărât crearea a 15 camere, fiecare cu circumscripţia aferentă. Una dintre acestea era Camera de Comerţ şi Industrie Giurgiu, care cuprindea în aria sa judeţele Giurgiu şi Ialomiţa.

Această situaţie a durat până în anul 1886, când cadrul juridic de funcţionare a fost modificat. Conform Decretului din 4 noiembrie 1886, Camera de Comerţ şi Industrie Giurgiu a fost desfiinţată, cele două judeţe trecând sub jurisdicţia Camerei de Comerţ şi Industrie Bucureşti, unde vor rămâne până în anul 1925, când prin legea pentru reorganizarea Camerelor de Comerţ şi Industrie din 7 mai, s-a prevăzut înfiinţarea unor noi camere, arătându-se în mod expres că porturile dunărene vor avea câte una pentru judeţul lor.

Confrom acestei legi a luat fiinţă Camera de Comerţ şi Industrie Călăraşi – Ialomiţa, care a funcţionat până în anul 1949, când prin Decretul prezidiului Marii Adunări Naţionale nr. 74 din 24 februarie, Camerele de Comerţ şi Industrie au fost desfiinţate, atribuţiile acestora trecând asupra direcţiilor comerciale judeţene, iar patrimoniul la Ministerul Industriei şi Comerţului.

Camerele de Comerţ şi Industrie şi-au reluat activitatea după 41 de ani de întrerupere, în baza Decretului – Lege nr. 139 din 11 mai 1990. În baza acestui act normativ, în urma activităţii unui comitet de iniţiativă, s-a înfiinţat la 28 iunie 1990, Camera de Comerţ şi Industrie Călăraşi, care a fost recunoscută prin H.G. nr. 979 din 23 iulie 1990.

Încă de la constituire în anul 1925, conducerea Camerei de Comerţ şi Industrie Călăraşi a luat în discuţie problema construirii unei clădiri în care să funcţioneze, pentru realizarea acestui obiectiv în anul următor, fiind cumpărat un teren în suprafaţă de 1284 mp, situat în Piaţa litera A, chiar în centrul oraşului. Lipsa fondurilor financiare a amânat însă, până în anul 1928 realizarea obiectivului.

Abia în anul 1928, Camera de Comerţ şi Industrie din Călăraşi a angajat pe arhitectul Toma Dobrescu din cadrul Biroului Arhitectură al Camerei de Comerţ şi Industrie Bucureşti, cu întocmirea planurilor, devizul şi condiţiile necesare pentru construcţia Palatului Camerei  şi al Şcolii Comerciale şi cu supravegherea lucrărilor.

Proiectul întocmit a fost supus examinării Consiliului Tehnic Superior din Ministerul Lucrărilor Publice, care prin Jurnalul nr. 200 din 3 iulie 1928, a dat aviz de neaprobare. Din Jurnal aflăm că costul construcţiei după deviz este de 15.065.000 lei, iar suprafaţa de construcţie este de 1211 m.p.

Construcţia se compunea din subsol, parter, mezanin şi etaj şi se va executa din cărămidă cu fundaţii de beton, planşeuri de beton armat şi învelitoarea cu ţiglă. La subsol se aflau camere pentru calorifer, telefon, mecanici, servitori, etc.

Parterul cuprindea localul de bursă cu anexele necesare (este vorba despre Bursa de cereale şi mărfuri, care se înfiinţase în 1926), 5 prăvălii, Camera arbitrală, Şcoala Comercială inferioară (2 clase şi cancelaria).

Mezaninul cuprindea diferite saloane şi săli pentru Clubul Asociaţiei Negustoreşti, Asociaţia cerealiştilor, Asociaţia Comercianţilor şi birouri pentru târguri, oboare,etc, precum şi alte două clase ale Şcolii Comerciale şi un apartament pentru directorul acestei şcoli (în perioada ante şi interbelică a secolului trecut exista obiceiul ca şeful unei instituţii publice să domicilieze în curtea instituţiei, pentru a fi prezent acolo în orice moment).

Etajul cuprindea Camera de Comerţ cu anexele necesare.

Membrii Consiliului Tehnic Superior considerau că proiectul prezentat avea unele lipsuri şi inconveniente, acestea din urmă “datorate mai mult formei terenului care nu este potrivit pentru o astfel de construcţie”.

Aceştia considerau că: intrările la Bursă şi Camera arbitrală sunt prea înguste şi au pante prea repezi; la fel şi scările principale care lega etajele şi în special scara mare care lega Bursa cu Camera de Comerţ; vestibulul Bursei şi al Camerei de Comerţ trebuia luminat şi plasat mai bine; intrarea la Şcoala de Comerţ trebuia să se facă direct din stradă; se dorea sporirea numărului toaletelor şi mărirea acestora.

Devizul conţinea şi unele omisiuni: “geamuri la ferestre şi uşile cu geamuri; creste decorative de zinc pe învelitoare; vârfuri pe învelitoare; vopsitul rampelor de fier, etc. Unele preţuri erau prea mari, altele prea mici (preţul de 550 lei pentru planşeul de beton armat, numai placă, prea mare, iar preţul rampelor de fier, 300 şi 820 prea mic) Asemenea descrierea articolelor devizului, se va face în mod mai detaliat.”

Consiliul, în urma discuţiilor ce au avut loc şi având în vedere lipsurile şi inconvenientele menţionate, era de părere ca, “pentru construcţia Palatului Camerei de Comerţ din oraşul Călăraşi, să se caute un alt teren mai potrivit, cu o formă mai regulată şi faţade mai bine degajate, pe care să se studieze un nou proiect”. Construcţia se va realiza totuşi pe terenul iniţial.

Că terenul era slab confirma şi artitectul Toma Dobrescu, care la 13 August 1928 scria conducerii Camerei că: “În urma săpăturilor făcute la construcţia clădirii Palatului Camerei şi Șc. Comerciale, s-a constatat că terenul este slab şi prezintă pe alocuri gropi, hrube şi umpluturi aşa că este nevoie de a se face consolidări la fundaţiune. Am propus şi menţionat în deviz beton de ciment simplu la fundaţiune şi pentru a avea fundaţiuni solide, faţă de terenul slab, este nevoie de beton armat, adică o talpă uniformă care va suporta toată clădirea, ceea ce conducerea camerei va aproba”.

Intrunit în şedinţă Comitetul de direcţie al Camrei hotăra ca licitaţia pentru adjudecarea construcţiei să se ţină în ziua de 25 iulie 1928. La licitaţie s-au prezentat arhitectul Simion Vasilescu din Bucureşti, care s-a oferit să construiască lucrarea potrivit condiţiilor generale de licitaţie cu un rabat de 1,25 % asupra preţului licitaţiei şi ing. Ion Iliescu din Călăraşi cu preţul din deviz, fără nici un rabat. Fiind considerată mai avantajoasă, a fost acceptată oferta arhitectului Simion Vasilescu, cu care, întrucât camera nu avea disponibilă decât suma de 3-4 milioane lei, s-a contractat în aceiaşi zi executarea unei părţi a proiectului în valoare de 3 milioane lei, constând în terminarea până la 31 octombrie a construcţiei Şcolii Comerciale.

Lucrările au început la scurtă vreme după licitaţie, la 4 august 1928, Generala Industrială de Construcţii – arhitect S. Vasilescu comunicând  conducerii Camerei că: “Am început lucrările corpului destinat Şcoalei de Comerţ şi am făcut angajamentele de materiale ca: lemnărie, nisip, pietriş, cărămidă, ciment, var, etc., din care unele au început a fi aduse pe şantier, iar altele sunt depozitate în localitate sau expediate în curs de sosire ca cimentul etc. Asemenea am angajat parte din manoperă”.

Întrunit în şedinţă la 20 octombrie 1928, Comitetul de direcţie al Camerei hotăra să se comunice arhitectului diriginte Toma Dobrescu că: “Camera doreşte să se completeze construcţia începută cu încă un salon deasupra Camerei Arbitrale care să aibă legătură cu clasele şcolii de la etaj, întrucât şcoala neavând încăperile suficiente pentru funcţionare, acel salon va fi redat şcolii.

Pe de altă parte construcţia se va ridica la acelaşi nivel şi astfel s-ar completa şi acoperişul în curs de construcţie”.

Vizitând şantierul la 28 noiembrie 1928, arhitectul diriginte Toma Dobrescu constata că: sala de deasupra camerei Arbitrale nu s-a făcut; tencuielile la faţadă nu corespundeau; fierăria la tâmplărie era de calitate inferioară; profilele la faţadă nu respectau dimensiunile; nu era pus cartonul, tabla cu dolii şi la coşuri şi nu se începuse învelitoarea cu ţiglă; nu s-a luat nici o măsură să se astupe ferestrele cu scânduri, etc.

La 17 mai 1929, o comisie formată din Ilie R. Ionescu – preşedintele Camerei, N. Vlădoianu Benu – vicepreşedinte, Drăgan Călinescu şi Gh. Tomescu Roman – membrii în Comisia Interimară de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Călăraşi, asistaţi de Ion R. Săvulescu prim secretar al Camerei, în prezenţa arhitectului diriginte Toma Dobrescu şi arhitectul antreprenor Simion Vasilescu au luat în cercetare situaţia provizorie a lucrărilor întocmită de Toma Dobrescu şi alta întocmită de întreprindere şi a constatat că există „unele nepotriviri de estimare”. Analizând cele două situaţia, comisia a aprobat situaţia întocmită contradictoriu de arhitectul diriginte Toma Dobrescu, cu aceia a întreprinderii, cu unele modificări şi a stabilit că: „Întreprinderea este obligată a începe lucrările de îndată, astfel ca până la 29 iunie 1929, irevocabil, construcţia palatului Camerei şi al şc. comerciale să fie terminate gata de cheie, conform înţelegerii luată de Comisiune azi de comun acord cu Întreprinderea, deoarece Camera a înţeles a renunţa la drepturile ei asupra dobânzilor cuvenite la sumele plătite anticipat Întreprinderii pentru lucrări neefectuate în parte sau total, precum şi la chirii la care ar fi avut dreptul, întrucât Întreprinderea n-a terminat lucrarea la începutul lunii noiembrie 1928, aşa după cum se obligase prin contract”.

Aşa cum se întâmplase şi până atunci, termenul nu a fost respectat, o recepţie provizorie a construcţiei localului s-a făcut abia la 14 noiembrie 1929, prilej cu care s-a constatat că: betonul de la fundaţie se prezintă în bune condiţiuni; s-a verificat diferite dimensiuni ale pieselor ce compun clădirea şi s-a constatat că sunt conform cotelor din planuri; la şarpanta clădirii mai era nevoie de unele consolidări; tâmplăria şi streaşina învelitorii nu erau complet vopsite, iar tâmplăria se prezenta în condiţiuni puţin satisfăcătoare în privinţa calităţii lemnului; la şarpantă se vor completa numărul scoabelor necesare, iar restul lucrărilor „se prezintă în condiţiuni bune”.

Cu contestarea licitaţiei, cu unele nereguli privind materialele folosite, cu întârzieri în executarea lucrărilor contractate, cu contractarea unor lucrări de tâmplărie, instalaţie electrică, alimentare cu apă de către alţi antreprenori, (pentru că aşa erau procedurile atunci, în sensul că timp de un an de zile construcţia era exploată de beneficiar şi întreţinută de către constructor şi apoi se făcea recepţia definitivă, orice lucrări necesare fiind făcute pe cheltuiala constructorului. Astăzi, recepţia se face imediat după încheierea lucrărilor, iar după un an de garanţie, toate reparaţiile necesare sunt plătite de către beneficiar) abia la 14 noiembrie 1930, o comisie formată din Ilie R. Ionescu – preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie Călăraşi, N. Vlădoianu Benu şi Gh. R. Moţoi – vicepreşedinţi, Const. Dobrescu – membru, I.R. Săvulescu – prim secretar, I. Pelian şi ing. C. Luculescu, fiind lipsă arh. Toma Dobrescu fost diriginte al lucrărilor, asistaţi de arh. Simion Vasilescu, a procedat la recepţionarea definitivă a lucrărilor de construcţie a Palatului Camerei de Comerţ şi Industrie Călăraşi, lucrări executate de antrepriza arh. Simion Vasilescu şi a constatat următoarele:

„1. La şarpanta de lemn – examinând procesul-verbal de recepţie provizorie, care cerea unele consolidări, am constatat că acestea s-au executat aşa cum au fost cerute şi şarpanta s-a comportat bine pe tot timpul anului de întreţinere, totuşi Comisiunea opinează să se completeze consolidarea în ce priveşte împănarea unor piese defectuos îmbinate, completarea cu buloane şi scoaterea acolo unde mai este nevoie, înlocuirea unor cleşti executaţi acum din scânduri de cofraje cu dulapi noi precum şi schimbarea a 3 popi a căror secţiune actuală este de 10/12 cu alţii de secţiune 12/15 aşa cum este prevăzut în deviz, completări pe care antrepriza recunoaşte să le facă; planul şarpantei lipsind.

2. În ce priveşte tâmplăria, comisiunea este de părere ca toate uşile şi ferestrele să fie revizuite şi corectate, iar acolo unde acest lucru nu este posibil să fie înlocuite. De asemenea fierăria tâmplăriei trebuie reparată acolo unde numai funcţionează şi completată acolo unde lipseşte.

În afară de acestea se constată că multe uşi nu sunt bine ajustate, majoritatea sunt mai scurte decât trebuie, astfel se produce curenţi de aer între o cameră şi alta. De asemenea pervazurile nu sunt bine aplicate pe ziduri.

3. În ceea ce priveşte duşumelele, comisiunea constată că în timpul anului de întreţinere au căpătat deformaţiuni la rosturi pe care le atribuim unei confecţii de material de slabă calitate sau unei manopere neîngrijită.

4. Tencuiala exterioară la soclu prezintă unele crăpături superficiale, care trebuie împănate cu mortar de ciment.

5. Jghiaburile nu sunt etanşe; trebuie lipite din nou la îmbinări, acolo unde infiltraţia cere şi schimbarea celor care nu sunt făcute din tablă WOLF-Netier.

6. Scara secundară are una din feţele vangului neşlefuit, cu neregularităţi mari. Această lucrare trebuie corectată.

Faţă de aceste constatări, Comisiunea este de părere că recepţia definitivă nu se poate face decât după completarea şi executarea lipsurilor specificate aici mai sus.”