CĂLĂRAȘII LA SFÂRȘIT DE SECOL XIX

AȘA CUM L-A VĂZUT ION F. BURICESCU

Dacă în numărul dedicat centenarului orașului Călărași ziarul „Pământul” oferea o pagină dr. Pompei Gh. Samarian pentru a prezenta „Călărașii acum o sută de ani”, iar Petre V. Haneș „Călărașii când eram eu mic...”, ziarul „Țăranul” oferea, la rândul său, unui alt călărășeran de vază, prof. Ion F. Buricescu, posibilitatea de a așterne pe hârtie amintiri din „Călărașii copilăriei mele”.

Dar cine era Ion F. Buricescu? S-a născut la 31 ianuarie 1880 în comuna Cocargeaua, județul Ialomița (astăzi comuna Borcea, județul Călărași) și a murit pe 25 iunie 1944. A urmat cursurile școlii primare nr. 2 din Călărași, apoi a absolvit Liceul “Matei Basarab” din București și Facultatea de filozofie din București în anul 1904. Ca student a colaborat la „Revista universitară”, „Viața nouă”, „Convorbiri literare”, „Gazeta Ialomițenilor”, „Învățătorul”, „Școala Ialomiței” „Revista de filozofie”. A fost profesor la liceul pe care l-a absolvit, apoi la liceul „Laurian” din Botoșani, iar din 1907 profesor definitiv la  Liceului „Știrbei Vodă” din Călărași, liceul al cărui director a fost  în perioada 1 aprilie 1911 – 15 martie 1914. După 20 de ani petrecuți la liceul din Călărași s-a mutat la liceul „Mihai Viteazu” din București.

Din lucrarea „Administrația, de la ispravnic la prefect. Prefecții județului Ialomița. 1865-1949.1992-2016”, autori Gigi Petre și Viorica Soare, aflăm că: „Înrolat în armata română, în timpul Primului Război Mondial, Ion F. Buricescu se afla ca sublocotenent în Moldova, unde se retrăsese armata, din Muntenia. Pe toată durata campaniei a ținut un jurnal, în care a zugrăvit fețele războiului, document-testimonial al suferinței soldatului român în vremea epidemiei de tifos exantematic”. Acest jurnal a fost publicat în serial în ziarul „Gazeta Ialomițenilor”, organ al Asociației Generale a Ialomițenilor cu sediul în București, dar și în volum cu sprijinul asociației al cărui președinte a fost.

Din aceiași lucrare aflăm că,  în anul 1921, prin Înalt Decret Regal semnat de regele Ferdinand, a fost decorat cu distincția onorifică Ordinul Steua României în gradul de ofițer.

 A avut preocupări literare și pedagogice, publicând o serie de lucrări dintre care amintim: „Scrisori către Terțius”, București, 1926; „Misterele sufletului omenesc. Spiritism și metapsihică”, București, 1934; „Pe margini de prăpastie. Însemnări din războiul pentru întregire”, București, 1934; „Sufletul românesc”, București, 1944.  

A cochetat și cu politica, fiind în două rânduri prefect al județului Ialomița (1921, 1926-1927), ambele mandate fiind încheiate prin demisie, dar și deputat de Ialomița.

La un de la moartea sa, în numărul din 20 august 1945, Ilie I. Jugănaru Albești, îi dedica în ziarul pe care-l conducea – „Glasul Bărăganului” -, un omagiu „care concentra întreaga sa personalitate: de om, soldat, profesor, prefect, scriitor, filozof, parlamentar”: „Astăzi când zorile unor vremuri mai bune au revenit, și când ziarul nostru își poate rosti din nou cuvântul, ne îndeplinim pioasa datorie de a omagia aici, în mod public, așa cum de altfel marele dispărut merita cu prisosință, de a scrie și noi ceva despre memoria aceluia care a fost Ion F. Buricescu.

Profesor și petagog de înaltă marcă, profesorul și scriitorul de talent Ion F. Buricescu a ilustrat ca nimeni altul școala secundară Românească. Multe generații de elevi îi păstrează și îi vor păstra cultul.

În războiul 1916-1918, ilustrul dispărut în caliate de ofițer, s-a purtat cu ostașii săi mai mult ca un părinte, îmbărbătându-i, nu numai cu vorba, dar și cu fapta, la eroism și isbândă.

Om politic de mare și pilduitoare etică, democrat în toată accepțiunea cuvântului, el a ilustrat deopotrivă și Parlamentul în care ne-a reprezentat, fiind gata oricând a se sacrifica pentru populațiunea însetoșată de dreptate, care venea să-i aducă la cunoștință durerile ei; iar ca prefect de Județ a fost neîntrecut în opere de binefacere pentru progresul neamului și a Țării.

Cetățean desăvârșit, cap de familie de o prea bună și unanimă reputație, atât în viața publică, cât și în cea particulară Ion Buricescu a fost o figură, un nume, un exemplu.

Fie-i memoria  eternă și țărâna ușoară”

Dar să revenim la subiectul propus și să vedem ce-și amintea profesorul și  omul politic Ion F. Buricescu, ajuns în 1933, la respectabila vârstă de 53 de ani, despre orașul copilăriei, adică Călărașii anilor 1890, înainte de ridicarea Palatului Administrativ, a cărui construcție a început în anul 1895: „Sunt de atunci vreo 40 de ani. Călărașii, capitala județului Ialomița, era un târguleț înapoiat, al cărui aspect oriental nu diferă prea mult de acela al Silistrei de peste Dunăre.

Venisem ca elev în clasa IV-a primară a Școalei de băieți nr. 2, al cărei local deabia se terminase de construit.

Părăsind casele vechi și improprii, ce se văd și azi cu pridvor și stâlpi bătrânești pe bulevard (astăzi strada 1 Mai –n.ns.N.Ț.), în apropriere de hotelul Petculescu, ne-am instalat în noul local ceva mai târziu, după deschiderea cursurilor cu mare bucurie și cu un fel de respect religios pentru frumusețea construcției. Școala aceea primară azi poartă tot nr. 2 și a fost, cred, prima școală primară cu local propriu, fiindcă școala nr. 1 era instalată atunci în localul actual al liceului, pe lângă gimnaziul real cu patru clase.

Ședeam la gazdă pe strada Vânători.(astăzi, strada Flacăra –n.ns.N.Ț) Peste drum, pe locul unde sunt azi construite: școala de meserii și cazarma pompierilor, se găseau niște cazărmi, în care era găzduit regimentul de cavalerie. Zidurile înconjurătoare, cu tencuiala de mult mâncată și cu cărămizile roase de umezeală, erau tot ce vedeam, ca copil. Ce clădiri va fi fost înăuntru, nu știu. Pe maidanul situat, în partea de apus, vedeam însă adeseori soldați făcând instrucție. Un vagmistru (sergent major de cavalerie – n.ns. N.Ț.), îmbrăcat frumos, cu cisme împodobite de nasturi de metal lucitor, cu tunică plină de fireturile ce împodobeau odinioară uniforma călărașilor noștri și cu capelă particulară, comanda instituția. Ședeam și priveam, fără să mă mai satur, Și acum parcă văd cum acest vagmistru, cu fața bronzată și cu mustața ridicată în cârlionți, îi făcea prin comenzi energice și sonore pe soldați să execute mișcările de apărare sau de atac cu sabia, în timp ce țineau picioarele depărtate, ca și cum, chipurile, ar fi fost călări. Dar exercițiile de cavalerie în manej! Ce bici lung avea vagmistru! Și de câte ori nu nimerea spinarea soldatului în loc a isbi calul!

Când plecam de acasă la școală, străbăteam actuala curte a palatului administrativ. Grădina minunată de azi, cu arbori atât de falnici, nu exista pe atunci, după cum nu exista nici palatul. Tot spațiul acesta era un loc viran și murdar, în mijlocul căruia câteva barăci infecte adăposteau măcelăriile. De jur împrejur, în zilele de târg, vedeai căruțe încărcate cu cereale sau alte mărfuri, iar în gunoaiele ce se răsfățau pretutindeni, porcii râmau în toată voia.

Toamna, în vremea ploilor și iarna când nu era îngheț, nu ușor puteai trece prin acest maidan nenorocit. De aceea tatăl meu îmi făcuse o pereche de cismulițe cu care mă mândriam.

În centru, după cât se pare, schimbări prea mari nu s-au făcut de atunci: aceleași prăvălii mărunte, în afară de câteva construcții noi, aceiași primărie, nevopsită însă cu ulei ca acuma, aceiași cafenea din centru cu aceiași cetățeni pașnici stând la mese afară.

Dacă scoborai pe bulevard, însă nu pătrundeai în parcul de azi, o scoborâtură mare era, între chei – care exista parcă și atunci - și între bulevard, așa cum există astăzi în partea de răsărit dincolo de căpitănie. O mlaștină mare și mormane de gunoaie scoase din curțile oamenilor, era tot ce vedeai acolo. Țânțarii găseau astfel un mediu minunat de cultură și orașul era invadat de stoluri de nenumărate gângănii, care nu te lăsau să stai afară seara. Când am (re)venit mai târziu în Călărași, am rămas mirat de faptul că – deși apăreau din când în când – țânțarii nu (mai) erau flagelul de odinioară. Desigur, umplerea cu pământ a acelor mlaștini a avut aici un rol însemnat. (la începutul secolului XX s-a amenajtat o parte din Parcul Central de astăzi – n.ns. N.Ț.)

Luminat prost, cu felinare în care ardeau la mari depărtări, lămpi anemice cu petrol, nepavat sau pavat prost cu bolovani de piatră, pe care cu greu îți țineai echilibrul, orașul nu obținea un caracter de oraș occidental decât din alinierea străzilor.

Din tot ce constituie, în noianul amintirilor mele, icoana Călărașilor de odinioară, ceva răscolește, îndeosebi, un sentiment de duioșie neînțeleasă: e amintirea bâlciului.

Altul era bâlciul copilăriei mele. În zilele de 7, 8 și 9 septembrie, șiruri nesfârșite de căruțe pline de țărani, se mișcau ca niște râme uriașe pe drumul ce ducea de la Piua-Petri la Călărași. Unii veneau alții se întorceau acasă. Satele erau pustii. Iar maidanul, unde e azi cazarma artileriei (zona fostei Fabrici de Confecții și a stadionului – n.ns. N.Ț.) lua aspectul unei tabere uriașe. Barăci multe cu mărfuri de tot felul, cârciumi cu băuturi, panorame și „diorame”, circuri și comedii. Ceea ce mă atrăgea pe mine ca și pe țăranii, care stăteau gură-cască cu sutele în stradă, era Vasilache.

Ce lucruri minunate erau păpușile, care ieșeau, se mișcau stângaci, vorbiau, jucau o dramă simplă și totuși atât de captivantă! Ce haz provoca Vasilache prin șotiile, pe care le făcea! Și cu cât regret plecam când diavolul venea și-l lua spre a-l duce, cu toate toate protestările și țipetele lui ascuțite, în infernul de jos din baracă.

Ei, dar vremurile se schimbă! Astăzi, orașul e altul. S-a civilizat: are uzină de apă și cișmele, care dau altă apă decât cea cu mormoloci pe care o aduceau sacagii, are o lumină electrică, are pavaj, are grădini frumoase. O întrebare se pune însă: sunt oamenii mai fericiți?  ”

1935. SE CONSTRUIEŞTE ŞCOALA PRIMARĂ NR. 4 MIXTĂ (ASTĂZI ŞCOALA GIMNAZIALĂ “NICOLAE TITULESCU”)

În planul oraşului Călăraşi cu noile cartiere pentru împroprietărirea demobilizaţilor, întocmit în anul 1925, în Cartierul A pe strada Regina Maria (astăzi, Stadionului), în spatele complexului din Piaţa Cuza Vodă de astăzi (Piaţa Regina Maria atunci), au fost marcate două careuri, delimitate de străzile Unirii şi Regele Mihai (astăzi, Cireşilor), fiecare cu câte trei locuri, cele din faţă fiind destinate pentru biserică (aici a fost amplasată după 1990, biserica Sf. Dasie) şi şcoală, care să deservească copiii din cartierul nou înfiinţat.

La 13 septembrie 1934, primarul oraşului Călăraşi, avocatul Aurel Teodorescu, se adresa directoarei şcolii primare nr. 2 de fete (Şcoala generală nr. 4 de mai târziu) aducându-i la cunoştinţă că: „Ministerul Instrucţiunii Publice, prin deciziunea nr. 58.545/934, a înfiinţat pe data de 1 septembrie 1934, în acest oraş, o şcoală primară mixtă cu nr. 4, care va deservi populaţia şcolară din cartierele spoitori, al gării şi Cartierul A.

Această şcoală până în prezent nu are nici local şi nici mobilierul necesar funcţionării.

Pentru ca şcoala să poată funcţiona efectiv până la achiziţionarea de către comună a unui local în acest scop, vă rugăm a aproba ca în mod provizoriu, această şcoală să funcţioneze în localul şcolii primare nr. 2 de fete, de sub direcţiunea Dv., după amiază când sălile de clasă sunt libere.”

Două săptămâni mai târziu, la 27 septembrie 1934, Consiliul comunal lua în discuţie adresa Revizoratului şcolar al judeţului Ialomiţa, referitoare la închirierea unui local necesar şcolii primare mixte nr. 4, al cărei director era A.F. Păpureanu.

După citirea adresei, primarul care conform legii, era şi preşedinte al Consiliului local, explică consilierilor că „toate şcolile primare de băieţi şi de fete sunt construite în centrul oraşului, încât acum cu întinderea oraşului, elevii din cartierele mărginaşe, în timp de iarnă nu poate frecventa şcolile.

În program avem construcţia unui local de şcoală şi chiar două la periferie care să deservească populaţia şcolară a cartierelor. Până atunci, înfiinţându-se o şcoală primară mixtă, care prin bunăvoinţa D-nei Popescu, funcţionează deocamdată în localul şcolii primare de fete nr. 2, urmează să închiriem un local de şcoală. Întrucât în buget nu avem prevăzută nici o sumă, propun să se avizeze la deschiderea unui credit  extraordinar pentru plata chiriei şi cheltuielilor de întreţinere”.

Consilierul Atanase Georgescu Ciurea, era de părere ca „până la terminarea localului de şcoală, să se facă economie de chirie, continuând să funcţioneze în localul actual, căci distanţa nu este aşa de mare”, iar consilierul G.G. Demetrescu, considera că trebuie „să se prevadă numai cheltuielile de întreţinere şi funcţionare şi să rămână pe loc în localul şcolii de fete nr. 2.”

Consilierul N. Stănescu propune „să se aloce un credit de 24.000 lei pentru funcţionarea şcolii până la 1 aprilie 1935, întrucât cu această sumă ar putea face faţă cheltuielilor de funcţionare.”

Consiliul având în vedere că „întreţinerea localurilor şcolare primare, încălzit, iluminat, materiale, sunt cheltuieli obligatorii pentru orice comună şi că după punerea în execuţie a bugetului pentru deservirea populaţiei şcolare de la periferie din cartierele: Spoitori, al Gării şi Cartierul A, s-a înfiinţat o şcoală primară mixtă pentru a cărei întreţinere nu sunt prevederi bugetare, aprobă deschiderea unui credit extraordinar în sumă de 24.000 lei, sumă ce va servi la întreţinerea şi funcţionarea şcolii primare nr. 4 mixtă, înfiinţată anul acesta.

Suma se va lua de la art. 68 „Fond pentru deschideri de credite extraordinare” şi se va înscrie în buget sub un nou capitol şi un nou articol de ordine”.

Întrucât şcoala se înfiinţase dar nu avea local propriu, la 1 aprilie 1935, primarul invita consilierii locali şi alte personalităţi ale oraşului, la ora 11,30 a.m. să ia parte la solemnitatea punerii pietrei fundamentale a localului de şcoală primară din Cartierul A.

Şase zile mai târziu, ing. V. Roşca – şeful Serviciului tehnic comunal înainta primarului trei chitanţe pentru transportarea materialelor necesare construcţiei şcolii mixte nr. 4 din cartierul A. a oraşului Călăraşi şi anume:

- pentru suma de 3.500 lei, costul transportului a 65 m.c. de nisip, socotit cu 50 lei m.c. şi a 5.000 kg ciment socotit cu 50 lei/1.000 kg.

- pentru suma de 2.925 lei, costul transportului a 58,50 m.c. pietriş, socotit cu 50 lei m.c.

- pentru suma de 2.824 lei, costul transportului a 40.342 cărămizi, socotit cu 70 lei/1.000 de cărămizi

şi-l ruga să dispună ordonanţarea sumei totale de 6.425 lei pe numele lui A. Ştefănescu, iar suma de 2.824 lei pe numele lui Dumitru Stan, are au efectuat transporturile respective.

La 27 iunie 1935 Serviciul tehnic comunal se adresa primarului aducându-i la cunoştinţă că: „Şcoala primară mixtă nr. 4 din cartierul A. fiind gata construită, urmează să se ridice o împrejmuire în jurul terenului ocupat de această şcoală.

Am întocmit pentru acest scop un deviz estimativ, în care sunt trecute separat materialele necesare, manopera şi costul lor, pentru împrejmuirea nevopsită şi apoi materialele şi manopera pentru vopsirea cu ulei a acestei împrejmuiri.

La lemnărie se va întrebuinţa o parte considerabilă din materialele recâştigate de la demontarea împrejmuirii vechi de la grădina publică şi anume din totalul şipcilor necesare, şipcile vechi recâştigate vor forma o treime, iar din totalul stâlpilor, cei din stejar şi salcâm reîntrebuinţabili o jumătate.

Întrucât lucrarea este foarte urgentă, clădirea neputând sta, după terminarea şi desfiinţarea şantierului neîmprejmuită în mijlocul unei pieţe circulabile, expunându-se mereu pericolului să fie atinsă şi deteriorată pe la colţuri de vehicule, întrebuinţată de derbedei ca loc dosnic pentru murdării, etc., sunt de părere ca această lucrare să fie executată în regie, materialele putându-se procura pe baza ofertelor celor mai avantajoase, iar meşterii dulgheri angaja cu plata zilei”.

Totodată trimitea şi devizul în valoare de 20.474 lei, cu rugămintea de a-l aproba, „hotărând dacă împrejmuirea urmează să fie şi vopsită cu vopsea de ulei.”

După ce la 10 iulie 1935, o comisie condusă de primarul Aurel Teodorescu ca preşedinte analiza ofertele depuse de I. Andreescu şi S. Natansohu pentru furnizarea materialului necesar împrejmuirii cu 7.955 lei primul şi 8.355 lei al doilea şi adjudeca provizoriu oferta lui I. Andreescu, în şedinţa din 21 iulie 1935, Delegaţia Consiliului comunal aproba a se executa în regie lucrările de împrejmuire a localului şcolii primare mixte nr. 4 în limita sumei de 20.474 lei, prevăzută în deviz.

La 23 septembrie 1935, ing. V. Roşca se adresa din nou primarului: „Şcoala primară nr. 4 mixtă din cartierul A. necesită mobilier pentru cancelarie, bănci pentru şcolari, cuiere pentru hainele elevilor, sobe (de fier sau teracotă), instalaţie pentru iluminat electric, un puţ pentru apă potabilă şi construirea unei magazii pentru lemne de foc şi a unei latrine.

Suma necesară pentru aceste investiţii se evaluează la circa 20.000 lei.”

Pe respectivul raport, contabilul primăriei Dinu Cristea a făcut următorul referat: „În buget la art. 72, s-a prevăzut suma de 60.000 lei pentru transportul materialului şi împrejmuirea localului şcolii nr. 4 mixtă. Pentru plata materialului de înzestrare al acestei şcoli, se poate face  de la acelaşi articol rămânând fond disponibil pentru acoperirea cheltuielii. Urmează a se supune Onor Consiliu comunal pentru modificarea art. 72 în sensul următor: Pentru transp. materialelor, împrejmuirea localului şi mobilier de înzestrarea şcolii primare nr. 4 mixtă.”

Acest lucru era adus la cunoştinţa consilierilor comunali, în şedinţa din 26 septembrie 1935, primarul mai arătând că: „Şcoala s-a clădit, s-a împrejmuit, a luat fiinţă şi funcţionează. Are însă nevoie de sobe, mobilier, un puţ, care cad în sarcina comunei şi se pot face din suma de 60.000 lei alocată în buget”, cerând consilierilor comunali să modifice doar redactarea articolului, ceea ce aceştia aprobă în unanimitate.

Chiar dacă cele mai sus menţionate nu erau gata, la 28 septembrie 1935, primarul se adresa consilierilor locali Adrian Pop. Băleni, Ion P. Dragomirescu, V. Niţescu, Leonida Petrescu, N. Filipescu, I.R. Moţoiu, Th. I. Penciu, N. Drăgănescu, N. Macoveanu, C.A. Mărculescu, V. Toneanu, Naftali Levy, St. Teodorescu, St. Moroianu, C. Anghelescu, D. Stănescu, I.V. Andreescu şi C. Ionescu Isac: „În vederea inaugurării localului şcolii primare nr. 4 mixtă, ce s-a clădit anul acesta în Cartierul A., solemnitate ce va avea loc mâine 29 septembrie a.c., urmând a sosi în localitate D-l Deputat MARIUS ROŞCA, Şeful Organizaţiei liberale de Ialomiţa, cu onoare vă invit să binevoiţi a lua parte la masa comună ce va avea loc astă seară 28 septembrie a.c. orele 8 ½ în localul Anton Troacă (fost Doiciu Poreceanu).”

La 20 octombrie 1935 era întocmit devizul estimativ pentru confecţionarea mobilierului: 16 bănci din scânduri de brad; o masă de lucru cu patru sertare pentru cancelarie; un dulap de cărţi cu patru poliţe şi un sertar în cancelarie; patru cuiere pentru elevi şi un grătar pentru şters picioarele de noroi, în valoare de 4.375,25 lei.

Din comerţ urma să se procure direct următoarele materiale: scaune pentru cancelarie şi catedre în clase – 4 bucăţi; lavoir de metal vopsit cu vopsea de ulei – 1 buc; lighean din tablă emailată – 1 buc; cană mare din tablă emailată – 1 buc; oglindă în ramă de lemn – 1 buc.

Tot atunci era întocmit şi devizul pentru procurarea şi montarea de sobe de fier sistem „Godin” nr. 5 B pentru clase 2 bucăţi şi una pentru cancelarie, în valoare totală de 9.210 lei şi devizul lucrărilor de montare de către electricienii comunali a instalaţiei electrice cu 6 becuri până la 200 W şi 3 becuri până la 60 W.

Trimiţând devizele pentru lucrările mai sus enumerate, la 31 octombrie 1935, Serviciul tehnic comunal  cerea primarului să le examineze şi aprobe, deoarece „timpul fiind înaintat, lucrările au devenit foarte urgente. Ele vor putea fi executate avantajos în regie, materialele procurându-se din comerţ pe baza ofertelor celor mai avantajoase”, lucrările urmând să se execute sub conducerea şi supravegherea serviciului tehnic.

La 22 noiembrie 1935, Delegaţia Consiliului comunal lua în discuţie procesul verbal al Comisiei de licitaţii cu rezultatul tratării prin bună învoială din 14 noiembrie, pentru procurarea a 4 sobe „Godin” necesare pentru şcoala primară nr. 4 mixtă din cartierul A. şi una pentru şcoala din suburbia Măgureni.

Delegaţia confirma rezultatul tratării prin bună învoială şi adjudeca definitiv asupra firmei „Ion Vlădoianu” din localitate furnizarea a 3 sobe Godin nr. 5  şi una sobă Godin nr. 3 cu preţul global de 10.500 lei., burlanele urmând a fi furnizate de aceiaşi firmă cu preţul de 1.435 lei.

La 1 noiembrie 1935, Serviciul tehnic comunal anunţă pe primar că lucrările de împrejmuire a şcolii primare nr. 4 mixtă au fost executate în regie sunt terminate şi cere să formeze comisia de recepţie. Formată din August Anagnoste – şeful Serviciului judeţean de drumuri Ialomiţa, Adrian Popescu Băleni, I.P. Dragomirescu şi Leonida Petrescu – ajutori ai primarului, comisia stabilea efectuarea recepţiei pentru ziua de 16 decembrie 1935.

Între timp erau terminate şi lucrările de înzestrare. Aceiaşi comisie se întrunea la 23 decembrie 1935 pentru efectuarea recepţiei, dar din cauza timpului nefavorabil amână recepţionarea lucrărilor, urmând să fixeze o nouă dată, când timpul se va îmbunătăţi şi va permite ţinerea recepţiei.

Recepţia lucrărilor de înzestrare a şcolii primare nr. 4 mixtă din cartierul A (construirea unei magazii pentru adăpostirea a 25.000 kg lemne de foc, a unei latrine cu 5 compartimente din care unul pentru învăţători încuiat cu lacăt şi a unui puţ de apă, precum şi montarea instalaţiei electrice), aprobate de delegaţia Consiliului comunal cu încheierea nr. 67 din 22 noiembrie 1935, era făcută de comisia formată din cei patru membrii menţionaţi, asistaţi de ing. V. Roşca – şeful Serviciului tehnic comunal, în ziua de 10 martie 1936.

Din procesul verbal de recepţie reţinem că: „În conformitate cu normele generale de recepţionare a lucrărilor şi furniturilor autorităţilor publice, am examinat aceste lucrări din punct de vedere calitativ şi cantitativ şi am constatat că:

- Lucrările sunt executate în bune condiţiuni conform indicaţiilor devizului estimativ.

- Materialele procurate şi manopera sunt specificate în măsurătoarea definitivă, în schiţa cu dimensiuni şi în foile de evaluaţie nr. 1 şi 2, a căror valoare se ridică lei 9.409.”

Din situaţia definitivă aflăm că lucrările de înzestrare au fost  executate de dulgherul Ioan Dumitrescu din Călăraşi, iar materialele au fost procurate de la depozitul de cherestea Mirică Vişinescu, magazinul de fierărie Traian Roseţeanu, magazinul P. Teodorescu, magazinul C. Atanasiu toate din Călăraşi şi din stocul de materiale rămase de la bâlciul anual din 1935.

1932.   SE CONSTRUIEŞTE PRIMA ŞCOALA DIN CARTIERUL MĂGURENI

                                                     

Deşi atestarea documentară a satului Măgureni (Crăciani, Crăceni) este mai timpurie decât cea a satului Lichireşti (Călăraşii, de astăzi), la 1 iunie 1541, într-un hrisov emis de cancelaria voievodului Radu Paisie, despre existenţa unei şcoli documentele vorbesc destul de târziu, copii celor cu dare de mână de aici mergând să înveţe la şcolile din Călăraşi.

Dar şi în această situaţie, cei care mergeau la şcolile din Călăraşi erau mai mult băieţi, deoarece pe timp de iarnă şi chiar primăvara şi toamna, când ploua mult, drumurile deveneau impracticabile, iar deplasarea foarte greoaie.

Dintr-o monografie a şcolii din Măgureni, aflăm că în anul şcolar 1926-1927, a lua fiinţă prima şcoală în acest cartier, într-o casă de pe strada Păcii, proprietatea locuitorului Tudor Popescu, dascăl la biserica Sf. Nicolae de aici.

Documentele spun însă altceva. La 7 septembrie 1909, Revizoratul şcolar de Ialomiţa făcea cunoscut primarului comunei urbane Călăraşi că: Dl Inspector şcolar al circ. IV, prin ordinul nr. 4485 din 27 august a.c., îmi comunică că Onor Ministerul Instrucţiuni Publice, cu ordinul nr. 52614 din 25 august a.c., a înfiinţat pe ziua de 1 octombrie o şcoală rurală în comuna Călăraşi (Mahalaua Măgureni).

Deoarece cheltuielile pentru întreţinerea acestei şcoli cădeau în sarcina comunei, ruga pe primar să dispună să se ia toate măsurile, ca pe ziua înfiinţării să se poată deschide cursurile.

Înfiinţarea şcolii rurale din mahalaua Măgureni era luată în discuţie în şedinţa Consiliului local din 19 septembrie 1909. După ce primarul arată că această şcoală nu-şi poate avea rostul în oraşul nostru întrucât numărul elevilor în şcolile existente nu trece peste optzeci, conform regulamentului, decât numai în clasa I-a, unde sunt înscrişi între80-100 copii, însă nu toţi copiii care sunt înscrişi în liste frecventează şcoala, astfel că comuna va fi expusă la cheltuieli fără nici un folos, consilierii autorizează pe primar să discute cu revizorul şcolar chestiunea înfiinţării numai a unei clase divizionare de va fi trebuinţă, fără a se mai expune comuna la cheltuieli enorme cu înfiinţarea şcolii rurale care n-ar fi de nici un folos pentru orăşeni.

Şi totuşi şcoala a luat fiinţă şi a funcţionat deoarece în şedinţa Consiliului comunal din 11 noiembrie 1909, consilierii aprobau modificarea bugetului şi deschiderea de credite extraordinare pentru plata unui servitor la şcoala rurală mixtă tip urban, înfiinţată din nou la 1 octombrie a.c. pentru suburbia Măgureni din acest oraş, iar din cele trei oferte făcute pentru localul acestei şcoli, Consiliul aprobă contractul de locaţiune încheiat cu Ilie Isaia, pentru instalarea şcolii pe timp de trei ani cu o chirie de 510 lei pe an.

În localuri închiriate şcoala a funcţionat până în anul 1932. La 28 ianuarie 1932, ing. Nicolae Săndulescu – şeful Serviciului tehnic al primăriei aducea la cunoştinţă preşedintelui Comisiei Interimare a oraşului Călăraşi că: La art. 85 al bugetului extraordinar pe a.c. s-a prevăzut suma de lei 320.000, pentru construirea unui local de şcoală în satul Măgureni.

Prefectura cu adresa nr. 13514 din 25 august 1931, a înaintat un proiect întocmit de Serviciul tehnic al judeţului, pentru construirea acestei clădiri şi care s-a vizat şi de subsemnatul.

Pentru punerea în executare a acestei lucrări, urmează a se îndeplini formalităţile cerute de legea administrativă, legea contabilităţii publice şi regulamentul oficiului central de licitaţii – formalităţi care sunt rezumate şi explicate în instrucţiunile primite în 1931 de la Ministerul Lucrărilor Publice şi anume: Lucrarea având valoarea  sub 300.000 lei, aprobarea tehnică a proiectului cade în competenţa serviciilor Inspectoratului General administrativ regional, căruia trebuie a-i fi înaintat proiectul vizat de noi şi însoţit de o încheiere a Comisunei Interimare, prin care să se dea:

a)  o aprobare cu privire la necesitatea executării lucrării şi la cheltuielile după deviz în limita căreia urmează a se executa lucrările;

b) o aprobare asupra modului de angajare.

În şedinţa din 3 februarie 1932 a Comisiei Interimare este prezentat referatul Serviciului tehnic comunal cu proiectul pentru construirea localului de şcoală în satul Măgureni. După prezentarea referatului, preşedintele Comisiei Interimare arată că: satul Măgureni cu o populaţiune şcolară de 60 elevi şi care cade în circumscripţia administrativă a oraşului, din cauza lipsei unui local de şcoală, elevii sunt nevoiţi a frecventa şcolile din oraş, trebuind a parcurge în fiecare zi atât pe timpuri bune, cât şi rele, distanţa de 2 km.

De asemenea, mai arată cum s-a ajuns la ideea construirii acestei şcoli. La bugetul Prefecturii era prevăzută suma de 500.000 lei pentru construire de şcoli. La şedinţa Comisiei judeţene, la care şi D-sa a participat, luându-se în discuţiune localitatea unde să se construiască un local de şcoală, s-a decis după multe dezbateri ca absolut necesar construirea unui local de şcoală în satul Măgureni.

 Prefectura a consemnat încă din anul trecut suma de 320.000 lei, pentru construcţia şcolii, dar timpul fiind înaintat s-a amânat executarea lucrării până în primăvara anului 1932.

Roagă Comisia să ia în cercetare proiectul întocmit de Serviciul tehnic judeţean şi să avizeze asupra oportunităţii construirii localului de şcoală.

După cercetarea proiectului şi expunerea punctelor de vedere ale membrilor Comisiei Interimare, o delegaţie de cetăţeni din satul Măgureni, mulţumeşte D-lui Preşedinte şi Comisiei Interimare, pentru buna intenţiune de a înzestra satul cu un local de şcoală şi speră că în curând va fi în stare de a servi interesele satului.

În final, Comisia Interimară aprobă construirea unui local de şcoală primară în satul Măgureni, lucrare care se va executa în limita sumei prevăzută în deviz de 300.000 lei, urmând a se face formalităţile pentru licitaţia publică.

Deşi proiectul nu fusese aprobat de către Consiliul Tehnic Superior, pentru grăbirea lucrărilor, la 10 martie 1932, primăria organizează licitaţie pentru darea în antrepriză a construirii unui local de şcoală în satul Măgureni, pendinte de oraşul Călăraşi, a cărei valoare era de 298.468 lei.

Au depus oferte: Uniunea Generală a micilor industriaşi şi meseriaşi patroni de toate breslele din România Mare – Filiala Călăraşi, prin delegat Ioan N. Dumitrescu, cu un rabat de 15 % sub deviz; antreprenor Gheorghe Ene din Călăraşi cu un rabat de 12,60 % sub deviz şi ing. Ion Iliescu din Călăraşi cu un rabat de 12 % sub deviz. Este admisă oferta Uniunii Generale a micilor industriaşi şi meseriaşi patroni.

Trimis la Inspectoratul General administrativ regional Bucureşti, proiectul a ajuns la Consiliul Tehnic Superior, care analizându-l a emis Jurnalul nr. 37 din 29 martie 1932, în care se arată că: Proiectul prezentat este unul tip al casei Şcoalelor, care prevede o clasă, o cancelarie şi vestibul de intrare, astfel dispuse încât să se poată adăuga în viitor încă o clasă.

Construcţia va avea fundaţiile şi soclul din beton de ciment, zidăria în elevaţia de cărămidă cu mortar de var gras, tâmplăria şi duşumelele din lemn de brad, iar învelitoarea din tablă galvanizată.

Consiliul face şi următoarele observaţii: clădirea este rău aşezată, terenul fiind îmbucătăţit şi nerezervând o curte de recreaţie: orientarea claselor în plin sud nu este recomandabilă; dimensiunile sălii de la intrare şi cancelariei sunt prea mici; numărul treptelor interioare fiind prea mare, ar trebui redus la trei şi palierul de sosire mărit la minimum 1,00 m; nu există o uşă dublă la intrare pentru a evita curenţii de aer; motivul intrării principale, lucarnele, profilele soclului şi ale ferestrelor sunt complicate şi inestetice; duşumeaua s-a prevăzut a fi aşezată direct pe pământ, fără un strat de beton intermediar, care să împiedice pătrunderea frigului, insectelor şi animalelor de câmp.

Proiectul era aprobat de către Consiliul Tehnic Superior cu condiţia ca, înainte de angajarea lucrărilor, să fie modificat pe baza observaţiilor şi corecturilor făcute.

La 11 mai 1932, primăria trimite Oficiului Central de Licitaţii din cadrul Ministerului de Finanţe, proiectul însoţit de jurnalul Consiliului Tehnic Superior, cu rugămintea de a trimite avizul de urgenţă, întrucât şcoala urmează a fi pusă la dispoziţia învăţământului cel mai târziu la 1 septembrie 1932.

La 20 mai 1932, Oficiul Central de Licitaţii comunică primăriei că s-a dat aviz favorabil licitaţiei, adjudecarea urmând să se facă asupra Uniunii micilor industriaşi cu rabatul de 15 % sub valoarea devizului.

La 31 mai 1932, Serviciul tehnic comunal comunică Preşedintelui Comisiei Interimare că proiectul a fost aprobat de către Consiliul Tehnic Superior cu modificări şi că, conform acestora, suprafaţa construcţiei se măreşte cu 5,80 m.p. faţă de aceea prevăzută în proiect, şi prin urmare se modifică şi costul construcţiunii faţă de suma prevăzută în deviz.

După proiectul iniţial, suprafaţa clădirii era de 114,050 m.p., iar suma după diviz de lei 298.467 lei, ceea ce revenea la m.p. de construcţie 2618 lei. După modificările introduse, suprafaţa clădirii este de 119,85 m.p., iar valoarea socotită cu lei 2618 m.p. ajunge la 313.767 lei. Se adaugă betonul introdus de Consiliul Tehnic Superior socotit la 9.051 lei şi  preţul ajunge la 322.818 lei, din care scăzându-se rabatul de 15 %, rămâne valoarea lucrării de 274.395 lei.

În şedinţa din 2 iunie 1932, Comisia Interimară ia act de modificările aduse proiectului pentru construirea unui local de şcoală primară în suburbia Măgureni, aprobă proiectul de contract de întreprindere aşa cum a fost prezentat de Serviciul tehn ic comunal şi-l autorizează pe primar să încheie contractul.

Contractul de întreprindere este încheiat la 6 mai 1932, cu Uniunea micilor industriaşi prin delegatul său Ioan Dumitrescu. Conform contractului, valoarea aproximativă a lucrărilor după aplicarea scăzământului de 15 % oferit la licitaţie era de lei 274.395, sumă ce urma să fie plătită pe măsura executării lucrărilor.

La 4 iunie 1932, Preşedintele Comisiei Interimare invita pe toţi directorii şcolilor din oraş, prefectul judeţului, revizorul şcolar şi protoiereul judeţului Ialomiţa să participe duminică 5 iunie 1931, orele 10,45 dimineaţa, la festivitatea de punere a pietrei fundamentale a localului de şcoală primară ce se ridică în suburbia Măgureni.

La 6 iunie 1932, Ioan Dumitrescu în calitate de antreprenor şi delegat al Uniunii generale a micilor industriaşi şi meseriaşi patroni – filiala Călăraşi, făcea cunoscut primăriei că: având de efectuat lucrarea în antrepriză pentru şcoala din Măgureni…, procurându-mi pe credit toate materialele ce am nevoie la această construcţie de la firma Fraţi Balcanschi din acest oraş.

Cu onoare vă rog să binevoiţi a dispune ca la toate situaţiile provizorii ce mi se va face să se achite direct de domnul casier comunal, firmei Fraţi Balcanschi creditoarea mea, toate materialele ce voi primi, chiar dacă ordonanţa e emisă pe numele meu, delegatul Uniunii.

La 17 iunie 1932, directorul şcolii primare mixte din Măgureni se adresa primarului, aducându-i la cunoştinţă că în devizul de construcţie nu s-a prevăzut nimic din accesoriile absolut trebuincioase bunei funcţionări a şcolii şi-l ruga să dispună ca din diferenţa de la costul construcţiei, la suma alocată în acest scop, să se facă următoarele lucrări: împrejmuirea localului; o latrină; 30 pupitre a două locuri; o catedră cu postament şi scaun; o masă pentru cancelarie şi două scaune; un dulap pentru arhivă şi bibliotecă şi o magazie pentru lemne.

Pe baza devizului suplimentar, întocmit de Serviciul tehnic comunal, din diferenţa de 50.000 lei, Comisia Interimară, în şedinţa din 21 iulie 1932, aproba ca să se confecţioneze şi înzestreze şcoala din Măgureni cu bănci, catedră, împrejmuire, closet şi celelalte cuprinse în deviz, în limita sumei rezultată ca economie din construcţie, obţinându-se de la Oficiul Central de Licitaţii avizul ca aceste lucrări să se facă prin bună învoială, conform normelor generale.

În şedinţa din 11 august 1932, Comisia Interimară aproba oferta lui Alexandru Iacobescu pentru executarea mobilierului şi a împrejmuirii şcolii cu preţul de 11,75 % sub deviz. Mai depuseseră oferte meşterii tâmplari Radu Botea, Zamfir Andreescu, Ioan N. Dumitrescu şi Dumitru C. Voiculescu.

La 20 septembrie 1932, Comisia formată din G.G. Petculescu şi C.Z. Vasiliu – membrii în Comisia Interimară şi ing. N. Săndulescu – şeful Serviciului tehnic comunal , a procedat, în prezenţa antreprenorului Ioan N. Dumitrescu, la recepţia provizorie a localului de şcoală şi a constatat că lucrările s-au executat în conformitate cu proiectul şi cu modificările introduse de Consiliul Tehnic Superior, în condiţiuni bune. Valoarea lucrărilor după scăderea rabatului  de 15 % era de 270.713 lei. Antreprenorul era obligat să întreţină lucrările timp de un an de la data procesului verbal de recepţie provizorie, iar localul era dat în primire directorului şcolii.

La 7 octombrie 1932 erau recepţionate şi lucrările executate de Alexandru Iacobescu, în conformitate cu devizul şi dispoziţiile date ulterior, în valoare de 47.235 lei.

La 17 octombrie 1933, ora 17,00, o comisie formată din consilierii comunali C. Dobrescu şi V. Costache şi ing. V. Roşca – şeful Serviciului tehnic comunal, de faţă fiind şi antreprenorul Ioan N.Dumitrescu au procedat la recepţia definitivă a lucrărilor de construcţie a şcolii primare din satul Măgureni, constatând că după un an de zile de la terminarea lucrărilor construcţia s-a menţinut bine, neivindu-se stricăciuni, crăpături, prăbuşiri etc.

DIN NOU DESPRE FELIX ȚOPESCU

Atunci când am postat materialul  intitulat „Țopeștii – o familie de călărășeni”, amintind despre Felix Țopescu am făcut referire la articolul intitulat „Un Călărășean, ambasador al României. Locotenentul Felix Țopescu”, scris de profesorul Nicolae Popescu Vaidomir și găzduit de ziarul „Năzuința” din 14 august 1937.

Nu voi mai reproduce conținutul articolului respectiv, care poate fi citit de cei interesați, din fotografia pe care o postez.

Urmare acestui articol, părinții lui Felix Țopescu, Erato și Nicolae Țopescu au adresat profesorului Nicolae Popescu Vaidomir o scrisoare de mulțumire, care a fost găzduită de același ziar, în numărul din 9 septembrie 1937. Iată conținutul scrisorii:

 “Stimate Domnule Vaidomir,

Dacă viața ne-a adus și unele necazuri, ea ne-a rezervat însă, ca o compensație, și multe bucurii.

Și pentru unele și pentru altele, lacrimele ne-au fost mărturie a mulțumirii noastre către Cel de Sus, pentru tot ce ne-a hărăzit. Acest crez am căutat să-l insuflăm și iubiților noștri copii (Felix și fratele său – n.ns.).

Articolul atât de simțit și de real în constatările lui, ce-ați scris în Năzuința ne-a umplut sufletul de acea mireasmă binefăcătoare și ne-a recompensat de emoțiile ce am avut anul acesta, timp de 4 luni de când el, pe meleaguri străine, expunându-și viața, s-a străduit să ducă fala armatei noastre, cum și pe aceea a Țării și județului unde a văzut lumina zilei.

Este adevărat ceea ce mărturisiți că numai cine a trăit, mai mult ori mai puțin, în afara hotarelor scumpei noastre Țări, poate aprecia emoția ce simte când se ridică tricolorul român și se cântă Imnul regal, la triumful avut de un reprezentant al ei, față de puternicile națiuni ale Europei.

Un ministru plenipotențiar al nostru, spunea că echipa de călărie română, a făcut Țării o propagandă pe care el nu o poate face în 10 ani de zile. (Câți din miniștrii șterși și inculți de astăzi, care nu ar face nici în 30 de ani propaganda pe care o face Simona Halep României, ar recunoaște acest lucru – n.ns.).

Dacă mândria noastră ca părinți este mare, ea trebuie să fie îndoită pentru Neamul și Țara noastră, care prin unii din reprezentanții ei, dovedesc puterea de viață, tenacitatea și curajul de a înfrunta strălucita organizare a națiunilor mari, dovedind – cum splendid, o spune, într-un articol ad-hoc, marele nostru profesor, d. Iorga – „că pot fi învinse”.

Negreșit lupta a fost grea și s-a dat  în condițiuni neegale, dar succesul echipei și al fiului nostru, s-a datorat – și la Londra și la Paris, Bruxelles, Berlin, Munchen etc. – mai ales sufletului sau materialului uman superior altor nații cu o tehnică și mijloace formidabile.

Expresiunea mândriei ce exprimați din partea orașului și județului nostru, o împărtășim pe de-antregul și noi.

De aceea, înainte ca fiul nostru să vă poată mulțumi personal, el fiind în drum spre Țară, ne-am permis să vă mulțumim noi pentru splendidele d-vs cuvinte ce ne-ați adresat nouă și lui, pornite dintr-o inimă de adevărat român, expuse cu talentul ce vă e propriu și cu sinceritatea ce vă onorează.

Inimile noastre de părinți au simțit – citind articolul d-vs – tresăltarea înduioșătoare de care aveau nevoie și ridică cu smerenie glasul către Atotputernicul să vă dea d-vs și familiei sănătate și mulțumire deplină în viață.

                                                                E. și N. ȚOPESCU

Călărași, 20 august 1937.”

Numărul din 14 octombrie 1937 al aceluiași ziar găzduiește articolul „Sărbătorirea unui ofițer călărășan”. Iată conținutul acestuia: „Iată că și micul nostru oraș a ajuns să fie cunoscut în țară, nu numai pentru friguri și praf, ci și pentru o ispravă ce merită să fie pomenită în coloanele acestui ziar, spre a afla cât mai mulți. E vorba de locotenentul Felix Țopescu, fiul d-lui N. Țopescu, institutor în Călărași.

După ce locotenentul Felix Țopescu, din cavalerie, a câștigat mai multe premii la concursurile de hipism ținute în mai multe țări, făcând ca prin strădania sa să se ridice tricolorul românesc departe de hotarele țării noastre, a ținut să-și vadă orașul natal unde locuiesc părinții săi.

Călărășenii, sesisați atât de d. profesor N. Iorga cât și de profesor Vaidomir, prin articolele scrise în diferite ziare, au ținut să probeze că și ei știu să aprecieze și să răsplătească pe cei ce le-a făcut cunoscut numele orașului lor, contribuind la ridicarea prestigiului țării.

Din inițiativa d-lui colonel Deculescu (Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul”- n.ns.) în colaborare cu d. procuror Lazăr Belcin, s-a hotărât ca locotenentul Țopescu, să fie primit așa cum trebuia.

Cu toate că era toiul bâlciului unde lumea era atrasă de diferite distracții, cu toate că chiar atunci toate școlile își deschideau cursurile, la care deschidere trebuia să asiste părinții elevilor și prietenii școlilor, un numeros public a fost pe peronul gării spre a primi pe locotenentul Țopescu.

Sărbătoritul a fost primit de familia sa, de d. general R(odrig) Modreanu, colonel Deculescu, ofițerii din regimentul 5 Călărași, profesor Tiberiu Chiril, St. Brăcăcescu – institutor, societățile sportive din Călărași etc. etc.

Din partea Consiliului comunal a asistat d. Adrian Băleni, ajutor de primar și C. Petruș – secretar.

Străjerii conduși de d. căpitan Dranca, V. Deghetto – directorul școlii comerciale și profesor B. Grigorescu, de la gimnaziul industrial.

Muzica militară i-a dat onorul cuvenit.

După ce d. general Modreanu i-a exprimat mulțumiri și felicitări pentru succesele avute în diferite țări, unde a reușit să ridice tricolorul românesc în semn de biruință, locotenentul Țopescu Felix, plin de emoție, mulțumește pentru cuvintele spuse, asigurându-l că în viitor se va strădui să-și servească țara cu aceiași dragoste, căutând să-și înfăptuiască planul său spre a avea un succes desăvârșit pentru bunul mers al țării și cavaleriei române. Mulțumește și d-lui colonel Deculescu, pentru inițiativa luată de a-l sărbători așa cum se cuvine pentru succesul avut.

Dl. General Modreanu, explică publicului asistent scopul concursurilor de călărie, precizând succesele echipei române de călărăți, printre care a fost și locot. Țopescu Felix.

În sunetele muzicii militare, condus de publicul asistent, societățile sportive și străjeri, locotenentul Țopescu a mers până în centrul orașului.

După ce d. colonel Deculescu felicită pe sărbătorit pentru succesele avute în străinătate, contribuind astfel la bunul nume al țării, dl procuror Belcin, în cuvinte pline de emoție, caută să-i insufle încrederea în faptele sale tinerești și dragostea sa pentru acest sport, asigurându-l că toți călărășenii l-au urmărit cu gândul acolo unde a luptat pentru ridicarea tricolorului românesc, exprimându-i toată recunoștința și simpatia călărășenilor, care i-au dovedit-o chiar în acea zi.

Dl St. Brăcăcescu spune că a luat parte ca prieten, călărășean și dascăl, spre a se bucura și în această ultimă calitate de succesul unui fost elev al școlii primare din Călărași, succes bazat pe dragostea pentru țară și respect pentru tricolorul ei, insuflate de dascăli tuturor elevilor.

Dl I. Petrescu-șeful regiei, amintește emoția produsă în clubul sportiv la aflarea succeselor locotenentului Țopescu.

Tuturor le răspunde sărbătoritul, mulțumindu-le pentru simpatia arătată, simpatie care îi dă noi puteri pentru lupta ce o va da în viitor, străduindu-se să-și servească țara, dar făcând cunoscut și orașul său natal, care a știut să sărbătorească pentru prima dată pe sportivii săi.”

ŢOPEŞTII – O FAMILIE DE CALARAŞENI

În ziua de 16 septembrie 2002, fosta şcoală de fete nr. 2, devenită ulterior şcoala nr. 4 - înglobată atunci Colegiului naţional „Barbu Ştirbei” -, astăzi parte componentă a Gimnaziului „Carol I”, a primit numele de „Şcoala Ţopescu”, dezvelindu-se şi o placă de marmură pe care este inscripţionat acest nume. În faţa a numeroşi călărăşeni de toate vârstele, s-au rostit atunci cuvinte elogioase la adresa familiei Ţopescu. Deoarece momentul n-a permis a se spune totul, dar şi pentru a răspunde curiozităţii multora care şi-au pus întrebarea: De ce „Şcoala Ţopescu”?, am să prezint câteva aspecte referitoare la membrii familiei Ţopescu, legaţi direct de Călăraşi.

Pentru că placa a fost amplasată pe şcoala unde timp de peste 26 de ani a fost directoare Erato Grimani, devenită prin căsătorie Ţopescu, am să încep cu aceasta. Documentele care se păstrează, nu ne permit să stabilim cu exactitate sosirea în Călăraşi a bunicilor lui Cristian Ţopescu. Dintr-o încercare de monografie a fostei şcoli de fete nr. 2, aflăm că Erato Ţopescu (Grimani) a ieşit la pensie la 1 septembrie 1938, după 35 de ani de activitate în învăţământul călărăşean, ceea ce înseamnă că în anul 1903 Erato Grimani era în Călăraşi şi profesa la şcoala nr. 2 de băieţi, iar din 1905 şi la şcoala nr. 2 de fete, de vreme ce la 11 mai 1907 solicita de la această şcoală procesele-verbale de inspecţii pentru a merge la definitivat. Începând cu anul  1908, Erato Ţopescu apare printre institutorii Şcolii nr. 2 de fete, rămânând însă titulară la şcoala nr. 2 de băieţi, de unde la 8 martie 1912, prin adresa cu nr. 2583 era înştiinţată chiar de către soţul său Nicolae Ţopescu – revizor şcolar – că: „Prin ordinul nr. 11451 din 27 februarie 1912... se transferă de onor Minister, după cerere, la şcoala de fete nr. 2 în locul vacant pe ziua de 1 aprilie 1912 (la 1 aprilie începea anul bugetar-n.ns.). Pe aceiaşi zi D-sa este numită directoare”.

Dintr-un raport al directoarei reiese că localul şcolii, construit după planurile ing. Zamfirescu, în anul 1897, „ca înfăţişare e falnic şi distins”, iar curtea şcolii era „plantată cu diferiţi pomi fructiferi”, servind ca loc de recreaţie, dar şi pentru locuinţa direcţiunii. Din acelaşi raport aflăm că, la 4 octombrie 1916, ora 4 p.m. a căzut în apropierea bisericii din Volna prima bombă trasă de bulgari, de la Silistra, urmată de altele, care au distrus diferite edificii din centrul oraşului, şcoala nefiind lovită. Din cauza bombardamentelor locuinţa şi localul au rămas fără pază, iar directoarea, împreună cu copiii, s-au refugiat la Mircea Vodă, apoi la Călăraşii Vechi, de unde la 14 octombrie au plecat spre Brăila şi, în final, la Vaslui, de unde se vor întoarce după război. După ocuparea oraşului, localul de şcoală a devenit spital de răniţi, iar locuinţa directorului „a fost devastată de bandele bulgare, spărgând de la fiecare uşă o tăblie prin care au intrat, luând îmbrăcămintea şi tot ce au găsit mai de preţ”. După sosirea în oraş a germanilor, la 6 decembrie 1916, localul a fost transformat în lagăr, iar locuinţa în cancelarie pentru ofiţeri, păzită de santinele.

„La 9 septembrie 1918 – scrie Erato Ţopescu – întorcându-mă cu soţul meu şi copiii la căminul mult dorit, după care suspinasem 2 ani în pribegie şi lipsă, am găsit încă pe unul dintre conducătorii lagărului, caporalul german Zabel – institutor în Frankfurt pe Maine, care ne-a ajutat în găsirea unor obiecte casnice şi şcolare. La 2 octombrie 1918, am început din nou cursurile”.

Sugestive pentru modul cum se prezenta şcoala şi despre activitatea directoarei sunt cuvintele înscrise în registrul de inspecţii de cei care i-au călcat pragul. După ce la 28 noiembrie 1932, şcoala era vizitată de Episcopul Gherontie al Tomisului, la 24 mai 1936, cu prilejul semicentenarului liceului „Ştirbei Vodă”, era vizitată de Aurelian Bentoiu – subsecretar de stat la Ministerul Justiţiei şi de dr. Constantin Angelescu – ministrul Instrcţiunii Publice, care a notat: „Am rămas pe deplin mulţumit de modul cum se prezintă şcoala din toate punctele de vedere. Exprim mulţumirile mele atât d-nei directoare, cât şi întregului corp didactic pentru munca ce depun şi frumoasele rezultate... Deplină admiraţie pentru cum se prezintă şcoala.”

Alegerea denumirii de „Şcoala Ţopescu” nu a fost făcută doar pentru că Erato Ţopescu a fost directoarea şcolii peste două decenii şi jumătate şi pentru că un număr însemnat de ani a locuit în micuţa clădire din curtea şcolii, ci şi pentru că atât soţul său Nicolae, cât şi unul dintre copii Felix George, prin tot ceea ce au întreprins au devenit două din personalităţile ce au dus faima Călăraşiului peste tot pe unde viaţa i-a purtat.

Iată cum îl caracteriza o gazetă locală, în 1937, pe Nicolae Ţopescu: „...fruntaş al învăţământului ialomiţean, fost deputat, cunoscut pentru viaţa sa demnă, pentru munca sa neîntreruptă desfăşurată de mai bine de un pătrar de veac aici la noi, animator la Liga Culturală înainte şi după război...”, consilier comunal şi membru în Consiliul de colaborare al primăriei, în timpul primariatului lui Eugen Cialîc.

Acesta era Nicolae Ţopescu, cel venit la Călăraşi în urma unei telegrame oficiale, care-l întreba: „Primiţi oraşul Călăraşi”. Dar să-l lăsăm chiar pe Nicolae Ţopescu să descrie cum a ajuns la Călăraşi, după primirea telegramei „în sala de bal dintr-un orăşel cu vii bogate pe dealurile din prejur, cu oameni joviali şi cu muzica ... simfonică a ciocănitorilor şi rostogolirilor de butoaie, în zi de toamnă fermecătoare.

Copil al muntelui şi dealului, cu verdeaţă şi ponoare, cu pădure şi dumbravă, mă văzui chemat în Bărăganul despre care ştiam doar ce a scris Odobescu şi ce învăţasem prin geografii: o câmpie întinsă fără pomi, plină cu bălării, de unde apa se scoate cu burduful de la adâncimi mari pentru potolirea setei oamenilor şi animalelor ce rătăcesc pe aici...

Situaţia însă nu-mi îngăduia refuzul şi forţa destinului trebuia împlinită....

O mare de zăpadă, un întins alb nesfârşit, ici-colo un fum rătăcit din vreo aşezare omenească pitulată undeva, gări singuratice, cu nici un fel de sălăşluire la spatele lor, mă duseră în tristeţe şi nostalgia locurilor pe unde trăism de mic copil mă cuprinse fără zăbavă...

Coborât la destinaţie... nu era nici vânt, nici viscol, ci o vreme liniştită, tăcută, ca şi în alte părţi, oameni care mergeau încoace şi încolo, sănii cu clopoţei şi multe ciori cârâitoare pe sus. Va să zică se trăieşte omeneşte şi aici, pe Bărăgăn?”

Celălalt personaj al familiei, care a dus faima Călăraşiului dincolo de hotarele ţării, a fost fiul Felix George Ţopescu, născut la 14 martie 1906, în Călăraşi, într-o casă de pe strada Valter Mărăcineanu (str. Traian de astăzi, fostă Scânteii, înainte de 1989), unde locuia familia. După terminarea liceului Ştirbei Vodă, a urmat Şcoala de Război (astăzi Academia Militară), devenind ofiţer de cavalerie.

Dragostea pentru cai, cea care l-a făcut celebru, i s-a înfiripat în suflet încă din copilărie când, împreună cu alţi copii din cartierul Volna, “urmărea lecţiile de călărie şi evoluţiile spectaculoase ale escadroanelor de la Regimentul 5 Călăraşi. Acolo a înţeles de câtă generozitate este capabil un cal faţă de om.

Contactul cu şaua l-a avut într-o vacanţă petrecută la crescătoria de cai de la Jegălia, unde tatăl colegului său de liceu, Nicu Berha (devenit şi el mai târziu cavalerist), era doctor şi le îngăduia să călărească atât cât le poftea inima”, iar primele succese le-a avut cu calul Taifun, “pe care l-a iubit foarte mult pentru că i-a deschis drumul pe care avea sa meargă timp de 30 de ani”. Dar a “îndrăgit-o şi pe Jolka ce mi-a adus 20 de locuri I şi alte numeroase premii, dar şi pe Lăstun şi Bolero a cărui frumuseţe m-a subjugat şi la fel Avrig, Sucitu, Covrig, Luntraşul şi alţii”.

După terminarea şcolii de ofiţeri a fost instructor de călărie la Şcoala de ofiţeri de Cavalerie de la Sibiu şi la cea din Târgovişte, dar dragostea pentru sportul hipic l-a ţinut mai mult aproape de cai, participând la 95 de concursuri naţionale şi 32 internaţionale, câştigând 338 de probe în primele şi 155 în cele internaţionale. A mai câştigat 21 de campionate ale României, 12 cupe internaţionale şi 8 cupe naţionale. Toate aceste trofee se găseau în vitrina din Călăraşi. În perioada cât a concurat a încălecat 51 de cai, 30 în perioada 1931-1940, 21 în perioada 1946-1961.

A fost component al echipei hipice de aur a României din anii 1930-1940, împreună cu Henri Rang, când a obţinut şi cele mai mari succese (medalia de argint la Jocurile Olimpice de la Berlin, în 1936), dar şi Constantin Apostol, Toma Tudoran, Constantin Zahei şi Ioan Epure. În 1938, la Aachen, în Germania, a câştigat “Cupa Naţiunilor”, “o biruinţă unică prin valoarea ei” – după cum aprecia presa vremii.

Ca antrenor, în perioada 1948-1962 a instruit 46 de călăreţi şi 99 de cai, care au câştigat 983 de premii naţionale, 40 de campionate ale României şi 37 de premii internaţionale.

Pe lângă activitatea de sportiv sau antrenor, a mai îndeplinit voluntar o serie de funcţii, în cadrul Federaţiei de Călărie: Secretar General - 6 ani, membru al Biroului Federal – 12 ani, preşedinte al Colegiului Antrenorilor – 7 ani; preşedinte al Comisiei de propagandă – 10 ani, membru al Comitetului Federal -12 ani.

Pentru activitatea desfăşurată pe tărâm sportiv a primit numeroase distincţii: 1938 – citarea prin Ordin de zi pe Armată pentru câştigarea “Cupei Naţiunilor” la Aachen; 1939 – “Medalia de Onoare pentru merite sportive excepţionale”; 1956 – “Merite sportive”, pentru contribuţia adusă la dezvoltarea mişcării de cultură fizică şi sport; 1969 – “Diploma de Onoare” pentru merite deosebite în dezvoltarea mişcării sportive din România.

Succesele obţinute în plan sportive a impresionat nu numai pe cunoscători, ci întreaga Românie. Iată ce scria Nicolae Iorga în “Neamul Românesc” sub titlul “Călăreţii români”: “Încă odată un călăreţ român a biruit. Ce întărire pentru sufletele noastre, ale tuturora, e o astfel de dovadă a unei vitejii, a unui dispreţ de primejdie care înfruntă şi cele mai grele crize morale ale acestui neam. Dintr-o ţară în alta, călăreţii români merg cu steguleţul nostru şi, izbândind, îl ridică deasupra celorlalte. Revenind în ţară, tânărul ofiţer se va duce la datoria lui ca şi cum prin el nimic n-ar fi cîştigat România”.

Dar, nici călărăşenii  nu se lăsau mai prejos. Ziarul „Năzuinţa” din 14 august 1937, sub titlul „Un călărăşean, ambasador al României”, scria: „De câteva luni, un fiu al oraşului şi judeţului nostru, locotenentul Felix N. Ţopescu, făcând parte dintr-o echipă de călărie a armatei române, se află peste hotarele Ţării, purtând cu demnitate în ţări străine, culorile naţionale.

Locot. Ţopescu s-a distins în toate concursurile de călărie la care a participat prin multe ţări, dar mai ales în Polonia, Anglia şi în special Germania, surclasând pe cei mai temuţi şi curajoşi călăreţi ai lumii, îngenunchind chiar trufia teutonică – care ar fi vrut să răzbune prin asta Mărăşeştii -, şi obţinând o seamă de premii şi medalii.

Pentru că locot. Ţopescu, acolo unde a dus faima tricolorului românesc, nu mai era simplu locot. Ţopescu din Călăraşi, nu mai era călărăşeanul nostru, în el era întruchipată dimpotrivă o ţară, România Mare, era întreaga naţiune română în mâinile lui. El avea pe umeri răspunderea unei armate de milioane de ostaşi, iar succesele sale repurtate asupra adversarilor erau ale unei ţări...

Locot. Ţopescu este unul din puţinele exemplare ale naţiei noastre, căreia i-a adus cele mai mari servicii de propagandă naţională, mai mult decât o sută de ambasadori, impunând în faţa tuturor naţiunilor prestigiul naţiei şi armatei române...

Venerabilii săi părinţi, institutorii, d. N. Ţopescu şi dna Erato N. Ţopescu, care, ca dascăli, i-au ştiut sădi în inimă dragostea de neam, merită toate felicitările întregii suflări româneşti, pentru succesele acestui brav fiu...

Astăzi locot. Ţopescu este un ambasador al Ţării. Să arătăm că suntem demni de faptele sale, prin care ne-a impus ţara în faţa lumii întregi, iar pe noi călărăşenii în faţa Ţării.

În alte ţări succesele de natura acestora se răsplătesc împărăteşte. Noi, mica lui patrie, să-i arătăm, prin manifestarea noastră, toată dragostea şi stima la care are dreptul”. 

Câteva luni mai târziu, Lazăr Belcin însera în ziarul local „Pământul” câteva „Rânduri pentru un călăreţ” care „sub faldurile steagului ţării, alături de alţi călăreţi români şi-au măsurat puterea şi priceperea cu călăreţii altor neamuri, făcând dovada tăriei româneşti”.

Ce-l mâna în luptă şi spre izbândă, ne spune chiar locotenentul de cavalerie Felix Ţopescu: „Aveam în gând, ori de câte ori porneam la concurs, icoana Ialomiţei mele (acea Ialomiţă istorică cu capitala la Călăraşi, de care vorbim şi cu care ne mândrim numai noi, călărăşenii, şi de se cam tem să vorbească ialomiţenii  de astăzi, din motive pe care nu le amintesc aici – n.ns. N.Ţ.), care urmărea zi de zi succesele noastre. Poate că atenţia prietenilor ialomiţeni, mi-a fost îndemn şi sprijin ca să înving”.

Ce lecţie de înălţător patriotism naţional, dar mai ales local. Câţi din cei de astăzi mai au în inimă şi în suflet, pe acolo pe unde viaţa-i poartă, icoana Călăraşiului? Iată o întrebare la care nu-i greu de aflat răspunsul.( Din pacate, un astfel de exemplu vine chiar din familia celebrului comentator. Îmi aduc aminte că în urmă cu ceva ani, am citit într-un ziar central – parcă, „Evenimentul zilei” – un interviu cu fiica lui  Cristian Ţopescu, cunoscuta vedetă de televiziune şi nu numai, Cristina Ţopescu, care se lăuda că are rădăcini italiene – probabil, se gândea la străbunica sa -, dar nu amintea nimic despre faptul că mai puternice sunt rădăcinile călărăşene. Nu cunosc motivul, dar am încercat atunci printr-un articol publicat într-un ziar local, să restabilesc adevărul. Necunoscând adevăratul motiv, nu pot gândi decât că, ori tatăl său, Cristian Ţopescu, nu i-a spus nimic de originea călărăşeană a familiei, ori i-a fost, ca multor altora, ruşine de aceast lucru).

După 30 de ani petrecuţi în şa, în 1961, la Călăraşi, după cel de-al 135-lea concurs al carierei sale, Felix Ţopescu s-a retras din viaţa sportivă, predând ştafeta (cravaşa) fiului său Cristian, pentru a o duce mai departe.

A urmat vremea amintirilor, timp în care a povestit trăirile anilor de tinereţe într-o serie de lucrări: „30 de ani în şa”; „Călăreţi, obstacole, victorii”; „Afecţiuni reciproce”; „Al doilea prieten”; „Un prieten dintotdeauna” – ultima dintre apariţii fiind un adevărat manual de echitaţie.

La 4 iulie 1999, la vârsta de 93 de ani, Felix - George Ţopescu, mândrie a călărăşenilor, omul care a făcut din călărie o artă şi a dus până departe faima călăraşilor ştafetari de altădată, omul care a iubit ca nimeni altul calul cu universul lui fascinant, a plecat călare pe un cal alb în împărăţia cerurilor, lăsându-ne o amintire care, sperăm, că va fi veşnică în inimile şi sulfetele călărăşenilor.